Primii pasi in Dallas
de Iulia Dragomir
America este un vis si va continua sa fie un vis pentru multi oameni – prin prisma filmelor, documentarelor, povestilor de la prieteni, cunoscuti sau alte materiale informative surprinse de ochiul curios al omului. În momentul în care ai pus piciorul în aceasta tara, lucrurile se schimba, istoria ta despre aceste locuri prinde alt contur, povestile auzite “prin vecini” ramân la nivel de poveste sau o snoava la gura sobei de dragul vremurilor trecute.
Primul impact si destul de puternic in America, european fiind, il are linistea care te inconjoara si care-ti era straina in locurile natale, strazile pustii fara oameni si agitatie care iti dau senzatia de straniu si aparent nepopulat, inexistenta magazinelor mici gen buticuri unde puteai sa iesi in mijlocul noptii sa-ti cumperi diverse.
Acestea ar fi primele aspecte aparent nesimnificative dar le resimti din prima zi si dupa ceva mai apasat. Te surprind strazile largi, te simti oarecum usurat ca ai scapat totusi de gropile Bucurestiului, de aglomeratia din metrou si de statul prin statii dupa tramvaiul 23 care nu mai apare si ceasul ticaie, fiindca deja trebuia sa fii la serviciu. Te trezesti zambind in sinea ta, in sfarsit ceva bun, care cat de cat te face sa nu-ti para rau ca ai aterizat aici (cu voia ta). Iesi din casa si te intalnesti cu vecinul in scara, care te intampina zambind intrebandu-te “How are you?”, esti nu socat, dar surprins ca nu te cunoaste si te intreaba de sanatate, primul gand deja e unu’ de suspiciune, “ce vrea de la mine?!”, iti strangi bine geanta sub brat de teama ca poate totusi amabilitatea asta n-are intentii tocmai ortodoxe. De fapt, nu realizezi ca totul a devenit impotriva…si ca indiferent cum ar fi esti “montat” sa nu-ti placa..din varii motive; in primul rand, daca nu stii limba, te confrunti cu mari probleme si sentimente de inadaptare, frustrare, inferioritate..si incapacitate de a te descurca, cumunica..socializa cu acesti oameni care par a fi draguti sa-ti sara in ajutor, chiar si cu-un raspuns la o intrebare formala.
Mai trece ceva timp si realizezi ca-ti lipsesc multe lucruri din Romania care de fapt le urai cand erai acolo si te plangeai mereu cat de rau este, si ca oriunde ar fi mai bine.. ti-e dor de prieteni (care usor usor realizezi ca nu mai sunt cei pe care-i stiai, sau incep ei sa nu mai aiba timp de tine..ca deh, nu mai imparatasiti acelasi probleme, inconveniente ale sistemului…sau nu mai poti fi tu atat de sensibilizat de aceste “maruntisuri”, in mintea ta, de care se plang ei pe langa problemele tale existentiale…Undeva… ceva… simti ca se deconecteaza… din legaturile puternice care credeai ca le ai, de prieteniile profunde pe care te bateai cu pumnul in piet ca niciodata nu se vor rupe…
Ideea este ca nu-ti dai seama, dar te inchizi intr-o cochilie de refuz a orice..si cu cat refuzi sa iesi in lume sa incerci sa traiesti, cu atat te incearca sentimente de depresie care deja iti dau tarcoale de ceva vreme fara sa realizezi. Noi oamenii, nu realizam, dar noi suntem cei care ne schimbam destinul, viata….este la latitudinea noastra sa schimbam o situatie care ne apasa sau ne provoaca disconfort, totul consta in felul cum privesti lucrurile la acel moment si cum vrei sa traiesti. Iti place sa te victimizezi asa vei deveni: o victima, vesnic nemultumita, vrei sa lupti sa treci peste obstacole vei trece, in decursul vietii suntem ceea ce gandim.
Va urma
Hello Iulia – am citit articolul tau si parca povestesti despre ceva care mi sa intimplat si mie, si probabil la sute alte de persoane. Eu sint in Australia de 21 de ani – si am trecut si eu prin multe lucruri asemanatoare. Astept urmatorul articol de la tine. Angela