Marcel Cicort
Am plecat uitându-mă cu dispreţ spre România atunci când am trecut târâş frontiera cu Iugoslavia, ani în urmă… Poate că factorul economic şi faptul ca m-am născut într-un oraş de frontieră, la doar un pas de străinătate şi libertate, l-au făcut pe adolescentul de la acea vreme să fie mai puţin dornic de a descoperi minunăţiile pământului străbun. Până acum, jumătate din viaţă am trăit-o în Statele Unite şi cu mândrie pot spune că am savurat aproape tot ceea ce a avut această ţară mai bun. Mi-am împlinit toate visele, unele chiar la cote cu mult peste ceea ce mi-am imaginat vreodată, aceasta pentru că am fost şi voi rămâne întotdeauna un om modest. Nu voi intra în amănunte şi detalii despre acest subiect…
Substratul acestor menţiuni este că atunci când ajungi la apogeu sau într-un anumit vârf al vieţii, nu poţi decât să te întrebi “ce altceva mai este din viaţă?” Poate răspunsul acestei întrebări nu a fost favorabil lui Elvis sau Marilyn Monroe, aceştia ajungând de la greii lumii la, mă rog, ceea ce au ajuns… Pentru mine răspunsul a fost dat nu prin vorbe, ci pur şi simplu prin nişte întâmplări care m-au făcut să îmi revin şi să îmi dau seama de aluatul din care am fost plămădit.
Am descoperit cine, ce şi de unde sunt, ceea ce este cu adevărat important în viaţă, am început să apreciez şi să privesc cu alţi ochi locuri şi lucruri în care am început să văd alte bogăţii şi valori. Anume pământul românesc, munţii, codrii şi arhitectura autohtonă- ţărănească, graiul care îmi bucură sufletul dar şi locuri cu cât mai puţină tehnologie avansată, apreciind în mod special metodele rudimentare de substituţie a acesteia- o moară sau un război de ţesut covoare…
După ce am fost un participant la tehnologiile cele mai avansate din Corporate America, utilizând cele mai sofisticate sisteme computerizate, am ajuns să îmi dau seama că pentru mine frumuseţea şi gustul dulce al vieţii le-aş gusta pe deplin mai degrabă în ipostaza de a mă trezi cu o cană de cafea în mână pe pridvorul unei cabane din munţii ţării mele. Nu vreau să predic absenţa unei vieţi la oraş sau în mijlocul civilizaţiei şi tehnologiei. Doresc doar de a putea aprecia acele momente în locuri distante şi natura moştenită de mii de ani pe pământul românesc.
Am citit articolul din Evenimentul Zilei, fiind plăcut impresionat de menţiunea că Prinţul Charles are o afecţiune specială pentru Transilvania. Pot spune cu inima împăcată şi mare satisfacţie că întradevăr ştiu exact la ce se referă dânsul! Aceasta este dupa opinia mea, cea mai de preţ comoară a României…
Faptul că moştenitorul unui imperiu, Prinţul Charles, trăit în puf, apreciează un sat şi un peisaj natural aproape total lipsite de amprenta dezvoltării epociilor industrializate şi informatice, iubeşte liniştea şi poate lipsa soneriei de telefon si bruiajul televizorului sau radioului difuzând ori zdrăngăneli fără sens ori şirul interminabil al reclamelor comerciale ale lumii dezvoltate…. De a păşi din avion într-o căruţă într-un sat aproape medieval, în linişte, este cu adevărat un lucru de o valoare inestimabilă.
Satul lui Moromete nu trebuie să dispară pentru că după opinia mea, o cazare în casa original ţărănească precum cele memoriale ale lui Creangă, Bălcescu sau Avram Iancu va ajunge să fie mai atractivă decât cea de la Hilton atâta timp cât aceasta este un pic amenajată şi bine îngrijită.
Americanii cu armele şi rachetele, japonezii cu electronica, germanii cu ingineria, italienii cu arta şi moda, francezii cu bucătaria şi parfumurile, britanicii cu politeţea şi ceaiul, iar noi cu satul lui Moromete sau în cazul Prinţului Charles, Micloşoara. Aceasta este adevărata noastră comoară!
Loading ...
3 răspunsuri pâna acum↓
1 iris // Mai 9, 2008 at 12:04 am
Sa fie oare dorul de viata simpla - dupa modelul romanul, frate cu codrul - ori dorul de Romania?? cred ca amandoua. Nimic nu e mai frumos decat tihna taranului roman , asezat la o masa de lemn, sub un mar, la el in curte. E o vreme pentru copilarie si vise, o alta pentru lupta si cucerire si mai vine si o vreme pentru meditatie si bilant.
Dorul de tara il avem toti - desi simtim ca daca n-am fi plecat, nu am fi fost acum ce suntem.
Putini din noi sunt atat de curajosi sa recunoasca pe fata ca fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara mea. Nu tara ne-a fost haina ci sistemul. Numai ca eu, domnule Marcel nu m-as mai intoarce sa traiesc in Romania. Am avut un exemplu si ma numar printre cei care invata nu numai din propriile experiente ci si din cele facute de altii. Nu traiesti numai intr-o tara ci traiesti intre oameni - multi dintre ei sunt invidiosi.
Am cunoscut un roman american, plecat din Bocsa, un orasel aproape istoric din Banat. Domnul Boboescu a ajuns mecanic la NASA, era casatorit cu o americana, avea 2 copii si locuia in Georgia, Atlanta. Era fericit in America dar dupa revolutie a crezut si el ca si altii ca odata cu repatrierea si inapoierea bunurilor lui confiscate, totul va fi bine. Putini romani din strainatate au stiut atunci ca guvernul comunist al lui Ceausescu a fost inlocuit cu cel comunist al lui Iliescu. Revolutia n-a fost pentru perversii comunisti decat o gluma, pe urma toate au fost ca mai inainte.
Un container de 5 tone a pornit pe Atlantic si mai apoi pe toate marile pana la Constanta. Domnul Boboescu si-a cumparat o casa in Bocsa si si-a adus copiii. Copiii nu s-au simtit bine la scoala, erau discriminati pentru culoarea ciocolatie a pielii, asa cum inca mai sunt discriminati tiganii, profesoarele voiau mereu sa o vada pe mama si sa-i ceara ceva. Kathy Elaine avea necazuri la politia judeteana unde nu voiau sa-i prelungeasca viza de sedere decat dupa ce dadea spaga. Desi era sotia unui roman, nu a reusit nici prin Ministerul Muncii sa obtina viza de munca. Nu reusea sa invete limba romana din simplul motiv ca nu existau cursuri pentru straini. Era nefericita in postura de casnica, in America avusese propria ei companie de camioane grele, aici se simtea straina.
Domnul Boboescu si-a cautat de lucru dar n-a gasit nimic- nimicut timp de 2 ani de zile, peste tot doar l-au jupuit de toti banii pe care ii avea. Toata lumea ridea de ei ca s-au intors din America. Vecinii imprumutau bani pe care nu-i mai aduceau. Copiii rai le-au omorit cainele. Tiganii ii furau de cate ori plecau de acasa. Oameni dusmanosi le-au murdarit fantana cea noua, le-au scris prostii pe casa. Pana la urma si el si ea au dorit sa deschida o cofetarie - nu au primit autorizatie desi el era cetatean roman. Au alergat peste tot - mai ales la primaria judetului - le-au aratat angajatilor primariei buletinul oficial cu noile legi emise de statul roman - nici o speranta sa li se faca dreptate. S-au adresat avocatilor - care nu voiau decat sume uriase. Domnul Boboescu ajunsese intr-o stare de disperare vecina cu nebunia. Pana la urma s-a hotarit sa plece in America, sa munceasca 6 luni, sa stranga bani si sa trimita familiei. Cand l-a vazut plecat, nevasta si-a luat copiii, s-a dus la ambasada americana si imediat a primit si ea bilet de avion spre SUA. Acolo i-a explicat sotului ca nu mai are de gand vreodata sa se intoarca in Romania. Ca a fost o greseala uriasa sa se intoarca din drum. Femeile sunt mai practice, cred ca a avut dreptate. Domnul Boboescu a varsat lacrimi amare si a ramas in America. Nu mai stiu nimic de ei - doar ca dupa aventura cu Romania, s-au divortat. Undeva in America traieste un roman caruia Romania i-a frant inima de doua ori, o data cand a plecat si odata cand l-a gonit.
Eu cred ca pentru cel care pleaca, nu exista cale de intoarcere. Am stiut perfect cand am parasit Romania ca o fac pentru totdeauna. Sigur ca Romania e frumoasa si idilica, sunt mereu gata sa fac mici excursii dar cam atat. Ca sa repet ce-am scris o data, nu esti mai putin patriot daca traiesti in strainatate, poate e mai greu dar e precis mai sanatos.
Va felicit pentru ceea ce ati realizat in America ca si pentru puterea de a uita cat de mari au fost sacrificiile - romanii au o vorba, omul sfinteste locul si nu invers. Stati acolo ca stati bine. Mi-a placut foarte mult cele ce ati scris si cred ca mai aveti inca multe de spus, oricand va voi citi cu placere, cum spuneam, eu invat din exemplul altora.
2 Marcel Cicort // Mai 9, 2008 at 2:26 pm
iris - Multumesc pentru felicitari si nu contrazic cele spuse, chiar imi pare rau de Domnul Boboescu si nu iau apararea Romaniei! Este un caz intradevar foarte negativ dar daca am gandi asa nu am mai iesi din casa. Daca pe un om l-a muscat un rechin inseamna ca nu mai inotam in ocean? Se poate totodata si trebuie luate in considerare sute si mii si poate sute de mii de cazuri de repatriere fericite? Eu cunosc foarte, chiar foarte multe astfel de cazuri fericite cu toate ca am auzit de tot felul de lucruri negative care de fapt m-au oprit si pe mine sa consider o astfel de optiune in anii 90.
Ideea esentiala pe care am dorit sa o impartasesc in articolul meu nu este ideea de a ne repatria in Romania ci de a putea aprecia si Hilton dar si o bodega taraneasca pentru o zi/saptamana intr-o vacanta in totala liniste si recreere a sufletului si trupului nostru! Eu am avut multumita lui Dumnezeu bucuria si placerea sa le experimentez pe amandoua si este pur si simplu un sentiment de nedescris, de placere! Un alt mic exemplu este un sentiment ciudat si anume padurile din Romania. Nu pot spune ca am avut parte de colindat multa vreme prin padurile tarii DAR pot spune ca prin orice padure m-am aflat (Austria, Germania, SUA) eu nu am avut acelasi simtamant de placere. Din punct de vedere al padurilor poate astea din strainatate au fost mult mai bogate in frumusete (pentru ochiul unui martian) dar nu pot explica ceea ce numai in Romania am simtit: o energie inexplicabila si o placere nedescrisa in preajma acelor copaci- prin Brasov, Hunedoara, Timis, Oituz, Felix, Deva sau oriunde altundeva. De aceea dorinta mea este de a demara afaceri in strainatate legate oarecum de Romania intr-un fel sau altul pentru a petrece cel putin 3-4 luni in Romania. Astfel traiesc doar frumosul in ambele locuri si nu depind de niste functionari sau de intreg sistemul corupt romanesc dar nici de “mitocanii agresivi” care de fapt sunt cei pe care ii uram in comunism, iar acum si-au schimbat numai camasile ramanand in fond aceiasi!
3 Escu // Mai 9, 2008 at 3:52 pm
Ar fi ideal daca am putea sa ne permitem tot ce e mai bun din fiecare tara…
Lasă un comentariu