“AICI RADIO TIMIŞOARA LIBERĂ!”
George BALICA
Ora 9 a zilei de 22 Decembrie 1989 m-a gasit în Piaţa Operei, alături de miile de timişoreni, scandând felurite lozinci împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său dictatorial. Era o zi superbă, potrivită, mai degrabă, pentru luna aprilie. Timişoara se declarase în urmă cu două zile “oraş liber de comunism”. Era o stare de spirit care însă prindea tot mai mult conturul unei certitudini. Libertăţii acesteia, cucerite, din păcate, cu multe jertfe – îi lipsea parcă ceva, si acel ceva era puterea de exprimare. Un glas lăuntric îmi spunea că locul meu nu mai e acolo, în Piaţa Operei, că pot fi mai util în faţa microfonului, pe care, cu 5 ani în urmă, am fost nevoit să-l părăsesc împreună cu colegii mei. În timp ce mă îndreptam spre studiou, aveam tot mai clar sentimentul că în orele ce urmează se vor produce schimbări radicale, că Radio Timisoara va putea să emită din nou.
Petru Pavel, vechiul portar, era la datorie, Direcţia de Radio şi Televiziune Timişoara, în custodia căreia trecuse clădirea şi aparatura studioului, preluând şi o parte din personalul tehnic şi administrativ. L-am salutat şi i-am spus:
- Cred că azi îi dăm drumul.
- Bine ar fi! mi-a răspuns el, cu oarecare scepticism.
Între timp a sosit şi Bogdan Herzog, pe atunci corespondent al unicului post de radio din România. Oarecum surprins de vizită, dar şi de propunerea redeschiderii postului, după câteva momente de gândire, a acceptat ideea. Ne-am pus pe treabă şi, în timp ce concepeam anunţul de intrare în emisie, a luat legătura cu inginerul Ioan Olaru, fostul şef al serviciului tehnic, angajat şi el al Direcţiei de Radio şi Televiziune, pe umerii căruia cădea sarcina cea mai grea: ieşirea noastră în eter. Între timp a apărut şi Ion Dula Giulvazanu, sporind la 3 numărul personalului redacţional.
Entuziasmul nostru aproape s-a spulberat în momentul difuzării comunicatului prin care se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Ştiam că în asemenea condiţii era imposibil să transmitem. Totuşi, n-am renunţat la speranţa noastră şi-am rămas în studiou. La Radio Bucureşti, pe programul 1 se difuza o emisiune în care copiii recitau poezii dedicate cuplului Ceauşescu. Nu ştiu nici astăzi dacă emisiunea s-a încheiat sau a fost întreruptă.
Cert este că mi-a atras atenţia prezenţa pe post a unei suite de jocuri populare româneşti foarte sprinţare şi total nepotrivite în contextul stării de necesitate abia instituite. Am deschis televizorul să vedem ce se întâmplă. După câteva minute de aşteptare, am avut în faţa ochilor, de-acum binecunoscuta scenă în care Mircea Dinescu şi Ion Caramitru anunţau fuga dictatorului şi izbânda Revoluţiei. Bucuria era de nedescris. Aşteptarea noastră n-a fost zadarnică. În mai puţin de o oră, inginerul Olaru ne-a spus că putem intra în emisie, astfel că la ora 14,00 a zilei de 22 Decembrie 1989 s-a putut auzi aproape în toată ţara:
“AICI, RADIO TIMIŞOARA LIBERĂ! După 5 ani de tăcere impusă de dictator, studioul nostru îşi reia activitatea”.
Nu pot uita nici astăzi emoţia puternica pe care am resimţit-o rostind acele vorbe. Alături de mine în cabină, Bogdan Herzog şi, puţin mai târziu, Mircea Muntean, secondaţi la pupitrul tehnic de Elisabeta Lazarov şi Felicia Szekeli, realizam, în direct, prima emisiune din a doua viaţă a studioului. Cei dintâi interlocutori, veniţi direct din balconul Operei, au fost Lorin Fortuna şi Tudorin Burlacu.
În scurtă vreme au apărut aproape toţi colegiii de care ne-am despărţit în 1985, fiecare în parte punând ceva din sufletul lui la reclădirea unei speranţe, la renaşterea şi impunerea în viaţa publică a instituţiei numită Radio Timişoara.
Fragment din volumul “Radio Timişoara- 45 de ani” Editura Mirton 2000