Dr. Valeriu LUPU
Nicolae C. Paulescu, descoperitorul insulinei si Grigore T. Popa, savantul care pus bazele unei noi ramuri medicale: neuroendocrinologia
Nu rareori, marii savanti au incercat sa-si transpuna realizarile lor in plan filosofic. Pentru stiinta romaneasca doua sunt personalitatile de marca in domeniul stiintelor medicale care prin realizarile lor, prin gandirea si implicarea lor sociala, dincolo de culoarele sa zicem mai stramte ale domeniului lor de activitate, au marcat la vremea lor gandirea epocii.
Daca descoperirile lor nu au putut si nu pot fi acoperite de valul tacerii (desi incercari au fost si perioade lungi nu s-a vorbit de ei ca oameni de stiinta deschizatori de drumuri), gandirea lor social politica si filosofica a fost criticata, pusa la stalpul infamiei, vehement contestata si chiar uitata ca urmare a uneltirilor unor forte oculte, a unor regimuri care isi fundamentau doctrina pe alte criterii valorice si nu mai putin de orgoliile unor epigoni care nu se puteau vedea din umbra acestor ginganti. Periplul existentei ca si amintirile lor pentru generatiile ce au urmat au avut si inca au soarta marelui nostru Eminescu, a carui opera politica, daca nu a fost repudiata in totalitate a fost cel mult valorificata conjunctural, pentru ca dincolo de genialitatea lui ca poet, Eminescu este tot atat de genial in gandirea sa sociala, politica si filosofica.
Fie-mi deci permis sa evoc in cateva cuvinte pe fiecare din acesti doi savanti si ganditori.
Nicolae C. Paulescu (1869-1931) este descoperitorul necontestat astazi al insulinei, hormonul care regleaza glicemia (zaharul din sange), in absenta caruia se dezvolta o boala cu consecinte dezastruoase asupra organismului si anume diabetul zaharat. Pana la descoperirea insulinei supravietuirea unui bolnav diagnosticat cu diabet zaharat varia intrea 3 saptamani si 3 luni, decesul fiind ineluctabil. De acest tratament beneficiaza astazi la scara planetara cateva sute de milioane de oameni (copii, tineri, batrani), ceea ce face ca viata acestora nu numai sa fie salvata, dar chiar sa se desfasoare in parametri aproximativ normali. Atat de mare a fost considerata descoperirea pe care ilustrul nostru medic si fiziolog a facut-o intr-un laborator modest al catedrei de Fiziologie al Facultatii de Medicina din Bucuresti, incat inca din timpul vietii sale un grup canadian de trist renume a reusit sa fure descoperirea, a aplicat-o in practica si chiar a obtinut premiul Nobel. Dupa o adevarata cruciada a recunoasterii din ultima jumatate a secolului XX pornita de Jan Muray (ilustru diabetolog scotian), puternic sustinuta de nume ilustre din medicina mondiala si romanesca avea sa se restabileasca meritul genialului Paulescu, adeverind cuvintele lui Gabriel Marcel (filosof francez) care spunea ca “fara speranta ca istoria mai poate indrepta unele nedreptati comise in trecut, una din ratiunile sale de a exista ar disparea”.
Dincolo de acesta realizare epocala in folosul umanitatii, in calitatea sa de medic si om de stiinta in domeniul fiziologiei, Paulescu creioneaza gandirea epocii sale prin abordarea problemelor fundamentale ale existentei umane, plecand de la ideea ca medicina este singura stiinta care studiaza omul in integralitatea sa: materie si spirit, prin urmare medicina ar trebui sa fie punctul de plecare al oricarei abordari filosofice.
Fiziolog de talie internationala, medic de renume format la scoala franceza a profesorului Lancereaux (presedintele Academiei de Medicina din Paris, centrul mondial al stiintei si culturii acelor vremuri) impreuna cu care avea sa scrie cel mai mare tratat de medicina a timpului in 4 volume, in care aborda pentru prima data suferinta umana plecand de la cauzele care o produc (ceea ce era o noutate in domeniu), este autorul unui tratat de fiziologie umana in care dincolo de functia descriptiva a organelor cauta si gaseste raspunsuri la problemele dintotdeauna ale existentei umane: originea vietii, care este cauza vietii? morfologia vitala si fenomenologia vitala. Aplicand cu rigurozitate metodele cercetarii stiintifice: rationamentul prin analogie, logica stiintifica, experimentul, proba si contraproba, ajunge sa demonstreze ca asa cum materia bruta caracterizata prin masa (greutate) si intindere (volum) este capabila de transformare prin energia pe care o contine in stare potentiala, tot asa lumea vietuitoare care in structura ei are elementele lumii materiale trebuie sa aiba un agent care-i coordoneaza existenta si evolutia, agent pe care-l denumeste suflet. Demonstratia pe care o face in volumul este una de exceptie, argumentul sau cel mai puternic fiind caracterul distinctiv pe care-l are lumea vietuitoare fata de lumea inanimata si anume finalitatea.“Fiziologie Filosofica”.
Finalitatea care este caracteristica vietii, releva faptul ca nimic din structura si functia unui organ sau sistem nu este intamplatoare, inlantuirea fenomenelor este atat de perfecta in evolutia fiintei vii, fie ea bacterie, planta, animal sau om, incat este cu neputinta de inchipuit ca aceasta sa se desfasoare fara o coordonare preexistenta. Codul genetic care s-a dovedit a fi artistul desavarsit ce modeleaza si coordoneaza evolutia individuala si pe care il intuia Paulescu (nefiind descifrat la acea vreme), era de fapt instrumentul prin care viata isi urmeaza destinul, tipic si caracteristic speciei din care face parte. Fundamenteaza astfel creationismul stiintific si sustine un razboi deschis cu materialismul ateu si mai ales cu darwinismul pe care il considera antistiintific cerand imperativ scoaterea lui din stiinta.
Plecand de la ideea ca omul in evolutia sa este tributarul unor atitudini si comportamente constiente sau inconstiente, care ii pot afecta existenta proprie si a celor din jurul sau (a struncturii sociale in care traieste), Paulescu reuseste sa patrunda realitatile vietii sociale a umanitatii de-a lungul istoriei sale. Latura instinctuala a comportamentului uman, indeosebi instinctele sociale (de proprietate, dominatie si subordonare si derivatele lor) sta la baza conflictelor sociale pe care Paulescu le trece in revista de alungul istoriei umane, de la epoca lui Platon si Aristotel pana in timpurile moderne. il preocupa indeosebi Revolutia Franceza pe care o considera o abominatie, cu referire la hecatomba umana produsa de cele 7 jaquerii si cele 3 curente majore de gandire sociala carora le-a dat nastere si anume: liberalismul, socialismul si anarhismul, curente pe care le judeca prin prisma instinctelor sociale.
Nu mai putin importanta este dimensiunea crestina a gandirii sale, prin modul cum analizeaza evolutia bisericii crestine, zguduita si ea de orgoliile omenesti datorita instinctelor sociale pe care Hristos si biserica sa le-a condamnat mai ales la cei ce slujesc Altarul.
in opere ca: Sinagoga si Biserica fata cu pacificarea omenirii, Spitalul, Coranul, Cahalul si Francmasoneria, Cele 4 patimi si remediile lor, Notiunile de suflet si Dumnezeu in fiziologie, Paulescu isi expune crezul sau social, crestin si nationalist. Este considerat ca fondatorul nationalismului crestin despre care Nichifor Crainic spunea ca “la Paulescu nationalismul este adevarul natural, iar crestinismul este adevarul supranatural, adevaruri care nu se exclud ci se completeaza” ca o necesitate organica. Dincolo de realizarile lui in plac stiintific, dincolo de extraordinara lui viziune sociala, crestina si filosofica, insusi viata lui a fost dedicata semenilor, incat acelasi Nichifor Crainic spunea in exegeza operei paulesciene “ce proba de nationalism crestin a putut sa dea acest om care isi ingenunchia imensa-i stiinta in fata Sfantului Potir si a dorit sa i se infasoare trupul in tricolorul romanesc!” iar Nicolaie Iorga in evocarea “Moartea unui invatat” publicat in “Neamul Romanesc”, incheia prin afirmatia “a trait ca un mucenic si a murit ca un sfant”. Nemarginita lui dragoste de neam si tara, atitudinea lui hotarata impotriva celor care doreau sa ne subjuge tara prin orice mijloace, i-au creat numeroase necazuri in timpul vietii urmarindu-l chiar si postum. Cu toate acestea el se inscrie in randul marilor romani care incepand cu marii voievozi fauritori si intregitori de tara si continuand cu marile personalitati ale istoriei noastre: Tudor Vladimirescu, Nicolae Balcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Mihail Kogalniceanu, Corneliu Zelea Codreanu, Iuliu Maniu si atatia altii care au pus mai presus de orice interes si orgoliu interesul national.
A doua personalitate de exceptie in domeniul stiintelor medicale si sociale pe care doresc sa o evoc este Grigore T. Popa, originar de pe meleagurile vasluiene si anume din Suranesti (actualul Emil Racovita). Anatomist de formatie, profesor de anatomie la Facultatea de Medicina din Iasi si Bucuresti, cercetator asociat al Universitatii din Cambridge, si-a inscris numele in panoplia savantilor romani de prima marime, prin descoperirea sistemului port hipotalamohipofizar, zona in care se realizeaza comanda neuroendocrina la nivel bazal a intregii activitati a organismului, realizand instinctele de baza care sustin si intretin viata: nutrtie, relatie si reproducere. Aceasta descoperire avea sa duca in anii `70 ai secolului trecut la nasterea unei noi stiinte medicale: neuroendocrinologia. Ca profesionist si om de stiinta afirma ca anatomia (structura) corpului este stiinta formelor vii si conchidea ca “nici o structura anatomica nu poate fi inteleasa fara a cunoaste functia pentru care a fost creata si s-a dezvoltat“.
Dincolo de realizarile in plan medical, a avut preocupari literare fiind un mare eseist si publicist, conducatorul si sufletul revistei “insemnari Iesene” a carui director a fost alaturi de Toparceanu, Sadoveanu si Codreanu, revista care continua traditia de la “Convorbiri literare” si “Viata romaneasca”.
in domeniul social, plecand de la ceea ce este esential in trairea umana, publica o serie de lucrari in care abordeaza problemele de baza ale evolutiei individului, integrarea lui in societate, erorile doctrinare si filosofice ale politicienilor, sociologilor si filosofilor care nu aveau notiunile elementare despre fiinta umana, dar elaborau concepte si teorii cu pretentii axiomatice.
Gandirea lui sociala si politica avea sa fie publicata intr-un volum “Viata si societate” editata in 1946 si apoi structurat pe domenii in 2002 in volumul “Reforma spiritului” in care problema formarii omului prin educatie ocupa un loc important si care trebuie sa fie legata de specificul national, tipologia familiei romanesti, cultura si traditia nationala. Cred ca astazi toti cei care au pretentia de a reforma invatamantul romanesc (ceea ce se intampla de 18 ani incoace) ar trebui mai intai sa lectureze aceasta carte de unde ar putea extrage idei extrem de valoroase, dar poate cel mai important lucru ar fi ca ar evita erorile uneori grosolane intr-un domeniu atat de delicat cum este invatamantul. Trasaturile caracteristice ale operei acestui mare savant si ganditor sunt spiritul creator, profunzimea gandirii si reflectia filosofica, toate strabatute de spiritul de adevar si dreptate. Aceste idealuri le-a sustinut cu un curaj iesit din comun in perioada instalarii regimului comunist in Romania, cand bolsevizarea tarii era scopul ocupantului sovietic.
De altfel trei momente au semnat destinul tragic al acestui mare ganditor. Primul a fost la 15 ianuarie 1945 cu ocazia deschiderii anului universitar cand sustine prelegerea “Substratul biologic al progresului” in care arata ca evolutia sta in directa opozitie cu revolutia, ca razboiul este “cea mai nenorocita perversiune a spiritului care a indraznit sa se departeze de ratiune” si ca “spiritul nu trebuie sa renunte la suprematia adevarului caruia nici rasa, nici clasa sociala si nici natiunea nu i se pot opune”.
Al doilea a fost in 1947 cand prezinta sub cupola Academiei Romane discursul “Reforma spiritului” iar cel de-al treilea cand sub cupola Ateneului Roman rosteste celebrul discurs “Morala crestina si timpurile actuale” avand ca subtitlu “mai este posibila astazi credinta in invatatura lui Iisus Hristos?”.
Acest ultim discurs este deosebit de important pentru ca ataca in mod deschis, fara menajamente: darwinismul, rasismul si marxismul. Darwinismul pentru ca utiliza lupta pentru supravietuire in selectia naturala pentru a justifica razboaiele si in care mila, umilinta si iubirea de oameni sunt considerate slabiciuni. Rasismul cu corolarul sau nazismul avand la baza opera lui Nietzsche care considera morala crestina ca o morala de sclavi si impunea cultul supraomului de o anumita rasa. Marxismul care ridica ateismul si lupta de clasa la rang de politica de stat, metoda prin care incerca sa distruga suportul moral si spiritual al poporului. Demonstreaza astfel ca Nietzche, Marx si darwinistii sunt parintii dictatorilor contemporani. Demonstreaza de asemenea ca singura morala crestina tine seama atat de nevoile spiritului care ravneste spre transcendent cat si de nevoile convietuirii oamenilor in societate. Solutia? inapoi la morala crestina.
Aceste afirmatii realiste aveau sa-l coste viata, cariera si valul uitarii impus de autoritatile comuniste. Dar cum intotdeauna adevarurile mari, oamenii de exceptie si ideile lor razbat prin timp, aceasta sansa peste timp avea sa-l aduca si pe Grigore T. Popa in galeria marilor noastre valori. Unul din elevii sai din perioada londoneza (G. W. Harris) aflandu-se in anii `60 intr-o vizita in Romania, interesandu-se de maestrul sau fara sa primeasca un raspuns lamuritor publica in revista “Triangle” un amplu articol alaturi cu fotografia maestrului, aratand explicit valoarea savantului roman si contributia sa esentiala la progresul stiintelor medicale. A fost momentul, ca si in cazul lui Paulescu, cand s-a inceput recuperarea pentru cultura noastra a marelui om care a fost si ramane Grigore T. Popa.
Ceea ce uneste peste timp gandirea acestor titani ai stiintei si culturii noastre s-ar putea rezuma in cateva ipostaze in care se regasesc:
- Ambii considera ca fiinta umana (ca de altfel orice fiinta vietuitoare) ca structura si functie depaseste capacitatea materiei de a se organiza si ca structura este predestinata unei functii.
- Accepta evolutia ca proces al devenirii si desavarsirii fiintei umane in cadrul civilizatiei pe care omul si-o construieste, nu fara crize si sacrificii, generate de perceptia diferita a socialului, fara de care nu se poate vorbi de progres.
- Accepta crestinismul ca singura instanta morala capabila sa satisfaca aspiratiile omului in particular si ale umanitatii in general.
- Cunoscatori in detaliu a fiintei umane, depasesc cu mult speculatiile filosofice, ideologiile si doctrinele conjuncturale, multe dintre ele dovedindu-se nefaste atunci cand au fost aplicate societatii.
- Nu in ultimul rand destinul postum care i-a unit, pentru ca au fost destui cei care au dorit sa le umbreasca opera, in speranta ca uitarea se va asterne peste numele lor odata cu trecerea timpului.
Dr. Valeriu Lupu
Doctor in stiinte medicale
Recent Comments