Peniţa înmuiată în relief şi siguranţă: Lelia Mossora, Poeme de Dor
Maria Diana POPESCU
Lelia Mossora îşi continuă lucrul la cuvinte într-un mod pe cît de neaşteptat pe atît de natural şi de frumos întemeiat. Colina recentelor construcţii lirice, împodobită cu temple şi sculpturi, rămîne în picioare ca însuşi sufletul poetei îndantelat de singurătate şi de ruine, implorînd prin neputinciosul strigăt al lui Gheote: „O, mai opreşte-ţi pasul, secundă care treci” însetată de cunoaştere şi de iubire pură, însetată de acel fior care umple Fiinţa, pînă la ceea ce s-ar numi „persecuţia adoraţiei”. E un spectacol rar truda zilnică a poetei de a transforma în podoabe fragile, în horbote fin lucrate materialul preţios al sensibilităţii sale. Amestec de graţie, gingăşie, nelinişte, de ingenios, de cotidian, sunetul profund al violoncelului este întretăiat de ţipătul unui “albatros ucis” pe care stîngaci, timpul poetei îl ţinteşte în aripi, dar şi de strigătul dezolat al unei inimi pasionale, cînd corabii plecă sau sosesc, spre a-i popula sau goli existenţa de anotimpuri.
Puterea de expresie, nu este totuşi, numai ochiul poetei, atent la cer şi la zbor, ea îşi înmoaie peniţa în intimismul discret, în relief şi siguranţă, în contur de lumină. Fiecare gest al poetei este însufletit de aripi ce-l înalţă, urmărind traiectoria fină a unei muzicalităţi izvorite din sfere egale. Nimic dat spre risipă, „templul adorării” cu porfire, colonade, agate şi causerii poetice este decorul fascinant, zguduit de un fior musical, de cel al destrămării universale. Libere de ele însele, poemele sînt înveşmîntate de acea suavitate expresivă, de acel frumos amestec de feminitate şi de dorinţă, ce fuzionează într-o armonie desăvîrşită.
Dincolo de seninătatea frumuseţii lor, poemele au „o blîndeţe, un aer duios”, ce vin mai degrabă din
superioritatea indulgentă, decît din slăbiciunea sufletească. Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sînt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin.
Maria Diana Popescu
Agero
****************************************************************************************************
CĂLĂTOR
Îţi muşc din carne flori de sânge
şi gura mea e cânt de lavă;
mă duc când sufletu-mi se frânge
sub agonie de agavă…
Mă mai întreb de ce se trec
culorile de toamnă azi
că doar parfumuri mai petrec
când te ridici şi când iar cazi…
Doar călător în calea ta
am fost pe drumul de sosit
Tu n-ai ramas…
Eu n-am plecat…
Doar vântul ne-a prea veştejit…
Neînţelese gânduri curg
pe degete de ploi spălate.
Te doar gândeam un demiurg
să-mi fereci visele plecate.
Mi-am ars aripile în van
la focul care mă chema;
era o iarnă cât un an
şi-un început ce secera
cu flori de tei ..Ningea pe noi
prea albul timpului apus;
se despleteau amurguri noi
spre-un început ce s-a fost dus
fără să ştie că mă doare
tăcutul zbor de Neplecare.
MIERCURI
Iubitul meu din zi de post
doar miercurea devii anost.
Nu ştii cât ştergi din drumul tău
cu părul meu… cu gândul tău…
Te smulg din mine
ca pe-un dor
ca să nu mor
de multul bine…
Cu toate ielele din noi
mai suntem doi.
Cu tot cu recele pridvor
suntem tot pe-un nor…
şi simt că-s cor
de îngeri noaptea poposind
pe mal de suflet înflorind
cerşind mereu doar un minut
cel mult durut… şi nenăscut…
Spre alte ţărmuri azi mă duc
ducând în mine un parfum
de cânt şi…fum…
În cuib de linişti şi de …cuc.
Din coji de suflet
mi-am făcut hamac
şi tac …şi tac
că să mă-mbrac
în haine de iubiri şi tort
să nu mai port…
să nu mai port
osânda visului întors
pe dos de vise adormind
şi irosind
iar timpul tors
în caier vechi de vorbe iar
cu scânteierile-i de jar…
VID
Catarge ca umbre se lasă pe mare
drumuri de ape orizontul închid
şi nu ştiu de eşti cuvântul ce moare
sau omul ce calcă pe sufletul – vid…
Pescăruşii cum ţipă tăind infinitul
durerii de ducă spre alte hotare.
Îmi sprijin de lama tăcerii cuţitul
să nu curgă sânge când sufletul moare…
Cutreier nelinişti cu pasul grăbit.
Deznod funii mari, corăbii de vis…
În noapte mă-mbrac – izvod izgonit
ce sapă în mine cărări de abis.
CERUL MEU
Cum cerul curge peste noi
şi paşi-s goi…
de noi…
de noi…
Se sparg corăbii vechi la mal
şi nu mai ştiu al vieţii val
cum să-l opresc să nu mai doară
A câta oară?
A câta oară?
Mă duc să aflu unde-i vina
să ştiu cum bântuie retina
peste catarge şi în ploi.
Să fim doar noi…
Să fim doar noi…
Şi-şi cad de sus norii cenuşa,
eşti umbră – nedeschisa uşa.
Eşti norul greu de amintire
şi nu eşti mire…
Ci doar… uimire.
Te caut sus prin vorbe moarte
să descâlcesc a lumii carte.
Şi jos te caut în cuvinte
să fii doar omul ce nu minte.
Povara tainei ce-a apus
e mult prea sus…
E mult prea sus…
„De ce?” demult nu mai întreb
Absent e-un verb
ce ar putea deschide tot…
E mort
trecutul… Vine «mâine»…
De s-ar întoarce
ca un câine
la uşa care e închisă
cerând din nou
un colţ de…pâine…
De-ar fi un MÂINE…
chiar de-i câine …
DURERE – CUVÂNT
Pe maluri de noapte se cutremură visul…
Eu trec printre şoapte botezând paradisul
cu numele tău – vioară şi somn
mereu ne-ntrebat de osul de domn…
Mă duc spre alt drum de cântec apus
şi nu mai ştiu unde… şi visu-i prea sus.
Prin ierburi de toamnă te caut mereu
şi nu mai eşti tu şi nu mai sunt eu…
Suntem doar umbră aceluiaşi gând -
fărădelege durere – cuvânt…
Pe maluri de stele te caut … De dor
mă anin de zâmbetul tău călător
Nu ştiu de e vină sau poate e cânt
culoarea ce-ţi port pe margini de vânt…
ZID
De lacrimi,
zid de durere
şi vorbe care mor
lângă altarul zilelelor apuse…
Zid de gesturi
care alungă
şi cheamă în acelaşi timp…
Zid de tăcere,
zid de speranţe deşarte.
zid de ploi care nu iartă.
Zid de tine
care mă priveşti
atât de străin
şi de
gol.
Zid…
Zid…
TOAMNELE DE ALTĂDATĂ
Toamnele de altădată
s-au dus.
Au trecut ca un vis
peste umerii cerului şi ai noştri.
Vin amurgurile
să ne cânte cu sânge pe pleoape
şi pe suflet.
Vin ploile
să ne spele de cei ce am fost.
Clipele se spânzură
de întunericul
din noi…
O altă vară
nu va mai fi .
Urletul lupului
se aude în noapte.
încercăm să adunăm cioburile
să le prefacem în stele,
să nu mai doară
urmele paşilor,
lacrimile plânse vara trecută,
cuvintele spuse fără patimă,
cercul în care ne-am închis,
muzica ascultată împreună demult…
Să nu ne mai doară
NOI,
ci doar EU.
Să nu mai doară
nimic.
SUNT… EŞTI
Sunt pasărea care se loveşte de un nor
deşi mulţi nu cred…
Sunt norul care pluteşte peste soare…
să-i închidă lumina în suflet.
Eşti clepsidra
în care mi-am închis timpul.
Eşti oceanul
care mă bântuie
cu toate furtunile lui.
Sunt oaza din deşert
care îşi aşteaptă călătorul însetat.
Sunt întrebarea ta
fără răspuns.
Eşti valul
care se sparge de ţărmul meu
de vis.
Eşti mâna care mi-a dat
parfumul adevărului despre
dragoste…
Sunt…
Eşti….
Oare mai suntem ?
ULTIMA FECIOARĂ
De ce te ascunzi
în spatele vorbelor?
Eşti cel care vine pe neaşteptate
şi pleacă la fel…
Eşti ultima fecioară din acest secol
de durere şi întrebări….
Poate mă aduni în palma ta
să aflu liniştea
sau căldura sângelui tău…
Poate…
că ai aflat cum se spun cuvintele fără…
cuvinte…
Cum se atinge luceafărul
cu degetele nopţilor
de tristeţe…
Poate …
că nu vor mai fi la fel de roşii
buzele macilor sărutaţi în asfinţit …
Însa tu laşi în urmă ta
paşii care trec peste amintiri,
peste rugăciuni şi peste
aşteptările mute…
Eşti cel care vine pe neaşteptate
şi pleacă la fel…
TIMP
Aş întoarce timpul pe dos
dacă aş putea.
Aş strânge secundele
într-un buchet albastru
să le port la piept
amintindu-mi cum era
altădată…
Dacă aş putea…
te-aş pune acolo… sus
între stele
ca să te speli
cu liniştea lor
de toate cele neîntâmplate
incă.
Dac-aş putea…
te-aş duce pe celălalt mal
să fii copacul meu
de care să mă sprijin
când frunzele mi se veştejesc
de atâta uitare…
Dacă…
Dar…
nu pot
decât să te caut
în neantul din mine
care sapă atât de adânc
încât nu mă mai găsesc
nici pe mine însămi
în mine…
Întoarce-te
să aflăm cum curge timpul
nu fără noi
ci doar prin noi,
cei care am ştiut mereu că
putem atinge cu mâna cerul
că să facem din el
năframă de iubire…
Lélia MOSSORA
Iaşi
noiembrie 2008