Penita inmuiata in relief si siguranta: Lelia Mossora, Poeme de Dor

Maria Diana POPESCU

Lelia Mossora isi continua lucrul la cuvinte intr-un mod pe cit de neasteptat pe atit de natural si de frumos intemeiat. Colina recentelor constructii lirice, impodobita cu temple si sculpturi, ramine in picioare ca insusi sufletul poetei indantelat de singuratate si de ruine, implorind prin neputinciosul strigat al lui Gheote: “O, mai opreste-ti pasul, secunda care treci” insetata de cunoastere si de iubire pura, insetata de acel fior care umple Fiinta, pina la ceea ce s-ar numi “persecutia adoratiei”. E un spectacol rar truda zilnica a poetei de a transforma in podoabe fragile, in horbote fin lucrate materialul pretios al sensibilitatii sale. Amestec de gratie, gingasie, neliniste, de ingenios, de cotidian, sunetul profund al violoncelului este intretaiat de tipatul unui “albatros ucis” pe care stingaci, timpul poetei il tinteste in aripi, dar si de strigatul dezolat al unei inimi pasionale, cind corabii pleca sau sosesc, spre a-i popula sau goli existenta de anotimpuri.

Puterea de expresie, nu este totusi, numai ochiul poetei, atent la cer si la zbor, ea isi inmoaie penita in intimismul discret, in relief si siguranta, in contur de lumina. Fiecare gest al poetei este insufletit de aripi ce-l inalta, urmarind traiectoria fina a unei muzicalitati izvorite din sfere egale. Nimic dat spre risipa, “templul adorarii” cu porfire, colonade, agate si causerii poetice este decorul fascinant, zguduit de un fior musical, de cel al destramarii universale. Libere de ele insele, poemele sint invesmintate de acea suavitate expresiva, de acel frumos amestec de feminitate si de dorinta, ce fuzioneaza intr-o armonie desavirsita.

Dincolo de seninatatea frumusetii lor, poemele au “o blindete, un aer duios”, ce vin mai degraba din
superioritatea indulgenta, decit din slabiciunea sufleteasca. Constructiile lirice ale poetei Leliei Mossora sint manifestari ale frumosului, iar frumosul, stim bine, este reprezentarea unui continuum Divin.

Maria Diana Popescu
Agero

****************************************************************************************************

CÄ‚LÄ‚TOR

iti musc din carne flori de sange
si gura mea e cant de lava;
ma duc cand sufletu-mi se frange
sub agonie de agava…

Ma mai intreb de ce se trec
culorile de toamna azi
ca doar parfumuri mai petrec
cand te ridici si cand iar cazi…

Doar calator in calea ta
am fost pe drumul de sosit
Tu n-ai ramas…
Eu n-am plecat…
Doar vantul ne-a prea vestejit…

Neintelese ganduri curg
pe degete de ploi spalate.
Te doar gandeam un demiurg
sa-mi fereci visele plecate.

Mi-am ars aripile in van
la focul care ma chema;
era o iarna cat un an
si-un inceput ce secera

cu flori de tei ..Ningea pe noi
prea albul timpului apus;

se despleteau amurguri noi
spre-un inceput ce s-a fost dus
fara sa stie ca ma doare
tacutul zbor de Neplecare.

MIERCURI

Iubitul meu din zi de post
doar miercurea devii anost.
Nu stii cat stergi din drumul tau
cu parul meu… cu gandul tau…

Te smulg din mine
ca pe-un dor
ca sa nu mor
de multul bine…

Cu toate ielele din noi
mai suntem doi.
Cu tot cu recele pridvor
suntem tot pe-un nor…
si simt ca-s cor

de ingeri noaptea poposind
pe mal de suflet inflorind
cersind mereu doar un minut
cel mult durut… si nenascut…

Spre alte tarmuri azi ma duc
ducand in mine un parfum
de cant si…fum…
in cuib de linisti si de …cuc.

Din coji de suflet
mi-am facut hamac
si tac …si tac
ca sa ma-mbrac

in haine de iubiri si tort
sa nu mai port…
sa nu mai port
osanda visului intors
pe dos de vise adormind
si irosind
iar timpul tors
in caier vechi de vorbe iar
cu scanteierile-i de jar…

VID

Catarge ca umbre se lasa pe mare
drumuri de ape orizontul inchid
si nu stiu de esti cuvantul ce moare
sau omul ce calca pe sufletul – vid…

Pescarusii cum tipa taind infinitul
durerii de duca spre alte hotare.
imi sprijin de lama tacerii cutitul
sa nu curga sange cand sufletul moare…

Cutreier nelinisti cu pasul grabit.
Deznod funii mari, corabii de vis…
in noapte ma-mbrac – izvod izgonit
ce sapa in mine carari de abis.

CERUL MEU

Cum cerul curge peste noi
si pasi-s goi…
de noi…
de noi…

Se sparg corabii vechi la mal
si nu mai stiu al vietii val
cum sa-l opresc sa nu mai doara
A cata oara?
A cata oara?

Ma duc sa aflu unde-i vina
sa stiu cum bantuie retina
peste catarge si in ploi.

Sa fim doar noi…
Sa fim doar noi…

Si-si cad de sus norii cenusa,
esti umbra – nedeschisa usa.
Esti norul greu de amintire
si nu esti mire…
Ci doar… uimire.

Te caut sus prin vorbe moarte
sa descalcesc a lumii carte.
Si jos te caut in cuvinte
sa fii doar omul ce nu minte.
Povara tainei ce-a apus
e mult prea sus…
E mult prea sus…

“De ce?” demult nu mai intreb
Absent e-un verb
ce ar putea deschide tot…

E mort
trecutul… Vine «maine»…
De s-ar intoarce
ca un caine
la usa care e inchisa
cerand din nou
un colt de…paine…

De-ar fi un MÂINE…
chiar de-i caine …

DURERE – CUVÂNT

Pe maluri de noapte se cutremura visul…
Eu trec printre soapte botezand paradisul

cu numele tau – vioara si somn
mereu ne-ntrebat de osul de domn…

Ma duc spre alt drum de cantec apus
si nu mai stiu unde… si visu-i prea sus.

Prin ierburi de toamna te caut mereu
si nu mai esti tu si nu mai sunt eu…

Suntem doar umbra aceluiasi gand -
faradelege durere – cuvant…

Pe maluri de stele te caut … De dor
ma anin de zambetul tau calator

Nu stiu de e vina sau poate e cant
culoarea ce-ti port pe margini de vant…

ZID

De lacrimi,
zid de durere
si vorbe care mor
langa altarul zilelelor apuse…

Zid de gesturi
care alunga
si cheama in acelasi timp…
Zid de tacere,
zid de sperante desarte.
zid de ploi care nu iarta.

Zid de tine
care ma privesti
atat de strain
si de
gol.

Zid…
Zid…

TOAMNELE DE ALTÄ‚DATÄ‚

Toamnele de altadata
s-au dus.
Au trecut ca un vis
peste umerii cerului si ai nostri.

Vin amurgurile
sa ne cante cu sange pe pleoape
si pe suflet.

Vin ploile
sa ne spele de cei ce am fost.

Clipele se spanzura
de intunericul
din noi…

O alta vara
nu va mai fi .

Urletul lupului
se aude in noapte.

incercam sa adunam cioburile
sa le prefacem in stele,
sa nu mai doara
urmele pasilor,
lacrimile planse vara trecuta,
cuvintele spuse fara patima,
cercul in care ne-am inchis,
muzica ascultata impreuna demult…

Sa nu ne mai doara
NOI,
ci doar EU.

Sa nu mai doara
nimic.

SUNT… ESTI

Sunt pasarea care se loveste de un nor
desi multi nu cred…
Sunt norul care pluteste peste soare…
sa-i inchida lumina in suflet.

Esti clepsidra
in care mi-am inchis timpul.
Esti oceanul
care ma bantuie
cu toate furtunile lui.

Sunt oaza din desert
care isi asteapta calatorul insetat.
Sunt intrebarea ta
fara raspuns.

Esti valul
care se sparge de tarmul meu
de vis.
Esti mana care mi-a dat
parfumul adevarului despre
dragoste…

Sunt…
Esti….
Oare mai suntem ?

ULTIMA FECIOARÄ‚

De ce te ascunzi
in spatele vorbelor?

Esti cel care vine pe neasteptate
si pleaca la fel…

Esti ultima fecioara din acest secol
de durere si intrebari….
Poate ma aduni in palma ta
sa aflu linistea
sau caldura sangelui tau…

Poate…
ca ai aflat cum se spun cuvintele fara…
cuvinte…

Cum se atinge luceafarul
cu degetele noptilor
de tristete…

Poate …
ca nu vor mai fi la fel de rosii
buzele macilor sarutati in asfintit …
insa tu lasi in urma ta
pasii care trec peste amintiri,
peste rugaciuni si peste
asteptarile mute…

Esti cel care vine pe neasteptate
si pleaca la fel…

TIMP

As intoarce timpul pe dos
daca as putea.
As strange secundele
intr-un buchet albastru
sa le port la piept
amintindu-mi cum era
altadata…

Daca as putea…
te-as pune acolo… sus
intre stele
ca sa te speli
cu linistea lor
de toate cele neintamplate
inca.

Dac-as putea…
te-as duce pe celalalt mal
sa fii copacul meu
de care sa ma sprijin
cand frunzele mi se vestejesc
de atata uitare…

Daca…

Dar…
nu pot
decat sa te caut
in neantul din mine
care sapa atat de adanc
incat nu ma mai gasesc
nici pe mine insami
in mine…

intoarce-te
sa aflam cum curge timpul
nu fara noi
ci doar prin noi,
cei care am stiut mereu ca
putem atinge cu mana cerul
ca sa facem din el
naframa de iubire…

Lélia MOSSORA
Iasi
noiembrie 2008