Poetul si vanatoarea de oameni

Basarab NICOLESCU

Vanatoarea de oameni nu este niciodata buna. Ea face intotdeauna victime inocente. Dar vanatorii au inima impacata. Ei nu au in mainile lor nici pusti, nici pistoale. Ei doar se joaca cu sufletul oamenilor. Hamesiti de sangele celor puri, ii haituiesc imbatati de propria lor putere. Geniul ii scandalizeaza, inocenta li se pare o anomalie diabolica si demnitatea – o ridicula pretentie.

Desigur, mi se va spune ca exagerez, din motive sentimentale. Vanatorii de oameni au intotdeauna inima impacata. Vor spune ca Cezar Ivanescu a murit in urma unei banale operatii si nu pentru ca trupul ii era epuizat de nemiloasa haituire. Noi nu putem pastra tacerea cand o pagina rusinoasa a istoriei literaturii romane s-a scris acum, la inceputul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sangele cald inca al sufletului unui mare poet.

L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Cezar era invitat de doamna Simona Modreanu la Centrul Cultural Roman. ii cunosteam, bineinteles, poezia dar nu ne intalnisem niciodata. M-am cutremurat ascultandu-l cantand. Vocea sa mi se parea ca vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoasterea noastra a fost imediata, ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituala rara s-a nascut atunci.

Am descoperit in Cezar nu numai o fiinta in conformitate cu imaginea sa de mare poet dar si un om de o profunda cunoastere filosofica, mai ales in domeniul filosofiei orientale. Un om bun, de o bunatate aproape de neimaginat in lumea de astazi. Am aflat ca a ajutat o multime de oameni sa isi actualizeze potentialitatile lor in domeniul literaturii. Unii au devenit scriitori cunoscuti, ca Aura Christi, careia i-a inventat de altfel minunatul pseudonim. O memorabila intalnire, la Lido, cu Clara, fiica sa adoptiva, mi-a aratat cum aceasta bunatate a lui Cezar se exercita nu numai in literatura dar si in domeniul vietii de fiecare zi.

Era atat de generos, incat era incapabil sa conceapa rautatea, tradarea, marlania. in sinea lui era un copil inocent si timid. Aceasta afirmatie poate surprinde. Toti ne amintim de redutabilul polemist, de setea lui de a vorbi si povesti fara incetare, de accesele lui de manie. Dar aceste manifestari erau cele de auto-aparare ale unui mare timid, surprins de tulburata lume in care traim si de nemilostiva trecere a timpului care ne apropie de moarte.

imi vine in minte o scena traita la editia din 2007 a Salonului Gaudeamus de la Bucuresti. Cezar reeditase la “Junimea” trei carti ale mele si organizase, intr-un spatiu ingrat, la capatul unei scari, o prezentare a lor de catre Magda Stavinschi si Solomon Marcus. Lumea trecea, grabita sa consume cat mai multe evenimente. Si il auzim pe neasteptate pe Cezar, urland in microfon: “Daca ati sti ca in fata voastra se afla Cioran, Eliade sau Ionesco, tot asa veti trece, orbilor?”. Printr-o extraordinara coincidenta, tocmai atunci trecea in fata micului nostru grup un cunoscut grafician, care ocupase un important post diplomatic la Paris. Ne-am dat mana, dar persoana, vizibil jenata, s-a facut ca ploua si a plecat mai departe. Dar lumea s-a strans ca urmare apelului-strigat si evenimentul a ramas pentru totdeauna inscris in memoria mea.

Avea proiecte editoriale extraordinare si nutrea multe sperante in privinta dezvoltarii editurii “Junimea”, ajutat fiind si de o excelenta echipa. Cumparase drepturile a doua colectii conduse de mine la Paris (multe carti au fost deja traduse datorita abnegatiei Doamnei Simona Modreanu) si in noiembrie 2007 am discutat cu el, la Iasi, despre continuarea colaborarii noastre. Ma bucuram ca, in contextul Romaniei de astazi, un mare poet poate fi si un eficace editor.

intr-o noapte, rasfoind, ca de obicei, paginile electronice ale ziarelor din Romania, cad pe infama si nerusinata stire, provenita dintr-o sursa neidentificata. O avalansa de noroi incerca sa sugrume vocea poetului. Dupa cateva zile, i-am telefonat de la Paris. “Sa nu crezi, Basarab, un singur cuvant din ce spun astia!” – imi spune, vizibil obosit, Cezar. L-am asigurat ca un asemenea gand nici nu se putea ivi in mine. Mi-a descris in amanunt actiunile pe care dorea sa le intreprinda pentru a-si apara demnitatea. Dar am inteles ca ceea ce il mahnea cel mai mult era reactia unor persoane apropiate lui, care, cel putin pentru un moment, au putut da crezare infamei stiri. Cezar avea, ca si mine, cultul prieteniei, pe care o punea mai presus de toate. Nu putea intelege infidelitatea in prietenie.

Pe 9 februarie 2008, in preajma unei conferinte pe care trebuia sa o tin la Teatrul National din Bucuresti, i-am telefonat spunandu-i ca il astept si ca invitatia sa se afla la casa teatrului. Mi-a spus ca, din cauza evenimentelor, nu poate veni. “Dar te voi imbratisa in fata tuturor, Cezar!” – i-am raspuns. “Da, dar daca prezenta cuiva in sala m-ar enerva, as putea reactiona in mod nepotrivit.” L-am inteles. A fost ultima noastra convorbire pe acest tulburat pamant.

Moartea lui am trait-o ca o suprema injustitie. Dar opera lui ramane, intacta, in imediata vecinatate a operei unui alt mare nedreptatit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intima ca noile generatii vor descoperi, mai mult decat contemporanii nostri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivanescu.

Acum putina vreme, Aura Christi si Lucia Daramus mi-au trimis, prin curier electronic, o caseta continand un testament spiritual al poetului. Marturisesc ca am izbucnit in plans, ceea ce nu mi se mai intamplase de multa vreme. Printr-un miracol al Internetului, vocea lui imi parvenea, vie, de dincolo de lumea noastra. Cuvinte potolite, intelepte, patrunse de o infinita dragoste fata de tara unde s-a nascut, fara nici o urma de ura pentru vanatorii de oameni. Fie ca lacrimile mele sa ii aline sufletul inca insangerat.

 Basarab Nicolescu, Paris 2008