Cezarina ADAMESCU
Ca in marea majoritate a editorialelor sale, si in ultimul articol, intitulat: “Razboiul civil din al treilea mandat” – jurnalistul editorialist Andrei Vartic se dovedeste a fi un aparator vajnic al Limbii Romane, al istoriei nationale, al neamului sau, al libertatii de expresie si al presei libere, care a inteles ca fara lupta apriga nu va putea birui. El a luptat. Cat l-au tinut puterile. Ca si confratele sau, Grigore Vieru a inteles ca fara Limba nu exista istorie, fara istorie nu exista neam. Fara neam, nu exista tara. Fara tara nu exista oameni ci doar fapturi orfane, straine, singure, abatute.
Vocea lui s-a identificat cu Vocea Basarabiei si s-a facut ecou puternic izbindu-se din perete-n perete, din gard in gard, din vad in vad, apoi a urcat in tarii sa sparga norii si sa porneasca potopul. Potopul care ar aduce curatirea de noroi si de mazga. Apoi vocea s-a facut aripa, purtata de vant in cardinalele zari, patru la numar, care se intretaie in forma de cruce.
Si-a facut din Cuvant sabie de voievod si scut de razboinic. Si-a facut din Crezul sau ideologic si cel artistic, acoperis, turn de scapare impotriva navalitorilor de orice neam.
Pana la un timp, ca si pe vechii haiduci, l-au ajutat codrii, raurile, muntii, izvoarele, campia, tarana si painea de-acasa, femeia si copii lui, bunicul deportat la Magadan si mort printre straini, caruia doar marea i-a stiut mormantul.
Acum, cine sa-l mai ajute? Cine sa-i mai iasa in cale? Cui sa-si mai strige amarul? Maine ii vor astupa gura cu tarana.
Maica lui Basarabia si sora lui mai mare Romania il plang, indoliate pe feciorul nesupus, razvratit pe sfanta dreptate.
A plecat cu inscriptiile si oasele si vasele lui de lut cu tot. ii vor sta la capatai, ca unui vrednic fecior de dac ce s-a aflat, in vesnica lui cautare de urme. Urme palpabile de oase, de roca, de ispisoace. Dar ce voia el sa rastoarne? Ce voia sa demonstreze cu orice chip? De ce se lupta precum Don Quijote cu morile? De ce nu statea cumintel acasa, langa prunci?
Pentru ca nu-i statea in fire. Demnitatea este uneori, mai tare decat moartea. Si pentru ea, trebuia sa nu ingenunche. Sa nu se predea. Sa lupte pana la ultima suflare. Capatul s-a vadit a fi o zi ploioasa de 2 iunie. Era obosit de atata zbucium, de atatea jertfe, obosit de inzadar, de atatea pierderi din jurul sau, pierderi dureroase ale fratilor de-un sange cu el, care piereau unul cate unul. Si se intreba fara pic de teama: Cui ii va sosi acum randul?
Ultima lui baricada a fost cea din 6-8 aprilie 2009. in ultimul sau articol, vorbea tot despre razboi. De “Razboiul civil din al treilea mandat”.
Starea politica si sociala a natiunii il umplea de indignare si de compasiune. in aceeasi masura. Scria odinioara, in mai 1980, la Cahul: “Nu MIZEz pe MIZErie, dar doua butoaie cu scrumbie putreda si un camion cu cartofi n-au putere sa plaseze acest pamant moldovenesc, arat in lung si-n lat, in arealul civilizatiei moderne. (…) Dintr-un popor mioritic am retrogradat in unul de robi”.
Verbul sau e tare, e colturos, e aprig, se face topor si secure. Cand se abate, vajnic deasupra capetelor, nu ezita si rade.
Terminase de mult cu poezia, cu “floricele pe campii/ hai sa le-adunam, copii”.
Nu prea mai era timp de zabava. Istoria isi cerea dreptul legitim la sange.
Scria fara inflorituri, fara dulcegarii. Limpede, cu acuitate de brici, retezand firele nedorite din barba. Nu-si precupetea insa, cuvintele. Si nici forta. Si nici sanatatea. Le oferea strambatatilor zilei, doar i-o ajunge si s-o indestula de rautatea ei.
Ca un voievod moldav s-a ridicat cu sceptrul condeiului intr-o mana si cu coroana de spini pe crestet. Multi curteni l-au vandut pentru un blid de linte.
“Orice om ucis pe nedreptate e un sfant. Cati sfinti o fi avut Moldova intre 1940 si 1953?” (Nu MIZEz pe MIZErie).
A avut modele exemplare, inaintasii sai care i-au lasat cu limba de moarte sa nu se lase ingenuncheat: Cazut, dar nu infrant. “inchid ochii. Nu vreau sa vad cum arata acesti oameni. in fata imi sta bunelul, Ion Vartic, imbracat in palton negru, cu palarie neagra si baston. Asa se imbraca duminica. Ma lua de mana si ne duceam la biserica. Statea drept in fata lui Dumnezeu cat tinea slujba. Nafura nu lua in gura si nici cu vorbe nu-si spurca gura pana nu iesea popa din biserica. De la el am deprins marea arta a grecilor. Bunelul era agricultor si avea maini crapate de munca. Duminica, insa, asistam la o metamorfoza extraordinara: ele deveneau maini de filozof. Si Universul exista fiindca Ion Vartic al lui Vasile al lui Ion Vartic, venit din Danceni, fostul judet Leuseni, de pe langa Neamt, sta drept in fata altarului.”
Cati mai stau azi drepti in fata altarului? Putini. Aproape nimeni. Peste tot, unde te uiti, spinari incovoiate, capete plecate, genunchi indoiti, priviri piezise, crucis sau in laturi. Cine te mai priveste in ochi, fara teama?
Andrei Vartic se afla acum in fata altarului. Doar ca sta intins, el care a stat totdeauna drept precum paltinul. Si parca spune: Fratilor, “sunt neputincios. Singur. Mi-e strasnic”.
Avea dreptate cand spunea: “Tragedia e ca omul nu poate suporta singuratatea si vrea teribil sa fie mereu in preajma altora. inconjurat de altii te ingradesti de moarte”.
( Nu MIZEz pe MIZErie).
Dar ce teribil adevar a rostit odinioara: “Pentru suflete nu poti hotari hotare”.
A tinut pana in ultima clipa cronica fierbinte a poporului, scrisa cu lacrimi, cu revolta si sange.
Scotea castanele din foc cu mainile libere. Visul lui: reintregirea tarii. intoarcerea la patria muma.
Iata ce scrie in articolul: “Batalia pentru alt 28 iunie. Un material ce nu s-a putut publica in Basarabia): “Ajunge cat am plans la 28 iunie 1711, 1883, 1936, 1940 sau 1991. A venit timpul sa ne batem, demn si curajos, pentru alt destin al acestei zile, cel al unitatii de necontestat a neamului romanesc. Fiindca nici sub rusi, nici sub comunisti. Nici sub guvernarile neocomuniste ale nerealizatului stat Republica Moldova nu s-a reusit indepartarea dramatica a Basarabiei si Bucovinei de fiinta noastra nationala, care a fost si a ramas una, romaneasca…”
in articolul: “Basarabia de ziua Europei”, Andrei Vartic scria cu un curaj care-i face cinste:
“De ziua Europei este bine sa ne spunem noua, basarabenilor, dar si Europei – de mai multe ori, pana dispare vacarmul strazii, dar si al mass-mediei – ca Basarabia este pamant european fiindca a fost, este si va fi pamant romanesc. Viitorul acestui hotar al civilizatiei europene, zidit anume pe Nistru de stramosii nostri cu puternice cetati militare si spirituale, nu poate fi scos nici din contextul lui romanesc, nici din cel european. Poporul roman, inclusiv romanii din Basarabia, sunt sortiti sa apere actuala civilizatie europeana – deci si bunastarea ei – ca si in timpul Marii Migratii a popoarelor. Fiindca spatiul carpato-dunarean si nistrean in care locuieste poporul roman este locul genezei si devenirii sale. De aceea, a cere de la institutiile politice europene dreptul Basarabiei de a se reunifica neconditionat cu Romania si de a face parte din Uniunea Europeana, asa cum s-au reunificat cele doua Germanii, nu este doar un proiect politic sau civic romanesc. Este un mare proiect european, fondat pe dreptul Basarabiei de a nu fu izgonita din Europa din cauza raptului sovietic din 28 iunie 1940, o realitate politica dreapta ce tinteste devenirea pasnica a intregii Europe. De ziua Europei, la 9 mai 2008, prin multimea drapelelor europene care au fost fluturate cu entuziasm sincer in centrul Chisinaului, Basarabia a demonstrat ca este ce a fost – stravechi pamant romanesc, hotarul Europei democratice si prospere de pe Nistru. in numele stabilitatii sale de maine anume Europa are nevoie sa-si intareasca neconditionat acest hotar, primordial si pentru intreaga umanitate”.(Chisinau, 10 mai 2008).
Parte din “dulcele romanesc al fiintarii” – Andrei Vartic iubea Miorita, il iubea nespus pe Eminescu, iubea originea si radacina poporului roman, demonstrand cu argumente vechimea lui milenara. Plaiul mioritic a fost pentru el altar de jertfa.
“Colindand Padurea Neagra (care e la izvoarele Dunarii) Martin Heidegger a ajuns la potecile care se terminau in pamantul ce mustea de apa. Asa el a descoperit izvoarele Daseinului, adica a participarii acum la construirea destinului universal al fiintei. Tot asa, colindand, dar mergand pe urmele magului calator prin stele (si asta se intampla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit in adancul Codrului izvoarele mistice ale fiintarii acum, acelea care echilibreaza setea vesniciei de temporalitate (si spatialitate) si a temporalitatii (si a spatialitatii) de vesnicie. Acele izvoare fac posibila nasterea lumii din “goluri” si, prin “undele de timp”, dispar iar si iar, fara urma, “in stingerea eterna” (ce formula geniala a tertului inclus i s-a revelat lui Eminescu in “Andrei Muresanu”). Asa de inalt, universal si mandru este neamul romanesc in comparatie cu cea mai filosofica natiune moderna a lumii”.(“24 ianuarie, sau dulcele romanesc al fiintarii”).
(…) La 24 ianuarie este frumos ca toata natia romaneasca sa se mandreasca simplu ca si Basarabia, macar prin Alexandru Hajdau, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Parvan sau Paul Goma indulceste acest dulce al Romaniei fara a fi pretins vreodata alta medalie decat sacrificiul pe altarul patriei”.(“24 ianuarie, sau dulcele romanesc al fiintarii”).
Editorialele lui Andrei Vartic au avut intotdeauna comentatori pe masura: istorici, oameni de cultura, critici. Articole precum: “1946, arhetipul foamei bolsevice” – Seria: Nu uitati Basarabia, este pamant romanesc!”; “Arta refuzului de a fi roman” sau “Roze pentru Paul Goma”, au fost incendiare si au starnit polemici.
Iata de pilda, ce scria despre Paul Goma: “A trecut si 26 septembrie, Romania a ajuns si membru UE, iar Paul Goma (foto)a ramas tot un alungat din tara. Adica un “dusman al poporului”… De necrezut – in Romania anului 2006 un scriitor care a luptat deschis cu regimul comunist, care a fost lipsit si de drepturile cetatenesti, si alungat din Romania, si dar afara din Uniunea Scriitorilor nici pana azi nu a redevenit cetatean roman (ce sa mai vorbim de cei 3,5 milioane de romani din Basarabia, carora imperialismul comunist rusesc le-a luat in iunie 1940 cetatenia romana si i-a condamnat la moarte cu sutele de mii tocmai pentru ca se declarau romani?). De ce elita politica si intelectuala ce conduce statul roman contemporan nu l-a scos pe Goma de pe “lista neagra” nici dupa decembrie 1989?”
Ar merita poate, citata acea minunata “Poveste dacica” – inchinata poetului si filozofului Alexe Rau. Este de fapt o parabola, asa cum s-a folosit deseori de aceasta subspecie literara:
“Pe-un mal al unei mari, dar tot peste noua mari si noua tari, era odata o imparatie. Si acea imparatie avea tot ce trebuie ca sa nu fie umilita de imparatii din jur: imparat harnic la asezarea tarii si destept in batalii, imparateasa frumoasa, oaste viteaza, generali corupti, primari hrapareti, soti betivi, sotii nepotolite la ocarat, poeti invidiosi, femei cucernice, calugari iluminati, tarani harnici, evrei asa cum ni-i descrie Mihail Sadoveanu in “Baltagul”, hoti de drumul mare si babe cotoroante, draci si ingeri, codri la fel de adanci ca si marea din jur, munti inalti si carunti, vanat cat vezi cu ochii, orase si sate, si manastiri, si rauri pline cu peste. Si, ca in orice poveste, Bunul Dumnezeu mai daruise pe imparat si imparateasa cu un fiu, Fat Frumos. Era si el asa cum cere legea povestilor romanesti, adica crestea intr-un an cat altii in septe, era voinic, destept si milos, ba isi facuse toate lectiile si la scoala ursitelor, gasise adica calul ce manca jaratic, avea buzdugan mai greu decat toate buzduganele din lume si cand il arunca in sus nu cadea jos cu saptamanile, de se minuna si Sfantul Petre de puterea lui. Avea si palos pe care il manuia de parca era un fir nevazut, si la lupta cea veche, corp la corp, fara sabie si fara coif, ramasa de la daci, de care se temeau si romanii lui Traian, era mester mare, ca zbura peste copaci, si stanci, si rauri mai repede ca un vifor; si carte stia, mai ales cea pe care o invatase de la sihastrii din munti, cartea stelelor si a gaurilor de nimic din care se nasc stelele. Ce se mai poate adauga la aceste calitati ale lui Fat Frumos? Era barbat in toata legea si le curgeau ochii fetelor tuturor imparatilor din jur dupa el, dar si al fetelor din imparatie, ca, vorba ceea, ochiul vede si inima cere indiferent de rangul social. Cu toate astea Fat Frumos, ati ghicit, era trist, foarte trist, si nici el nu stia de ce este atat de trist. Se urca pe o stanca uriasa de pe malul marii si privea (fara rost, spuneau sfetnicii de la curtea imparatului) zarile in care nu se vedea absolut nimic si despre care cei mai batrani marinari spuneau ca nu duc nicaieri si ca poti sa plutesti ani de zile, vieti dupa vieti, fara numar, si totuna nu ajungi nicaieri, va fi numai apa si apa, numai stele pe cer care nu duc nicaieri”.
Si, incheierea magistrala, care aduce si cheia de lectura: “Aceasta poveste am auzit-o intr-o noapte ploioasa si rece intr-un cort minuscul asezat la poarta cetatii Sarmisegetuza, la cota 1045. Vantul gemea din fagii cei nalti, tunetele ne striveau auzul, fulgerele straluminau zidaria dacilor, dar eram mai multi acolo, cei mai multi eram din Basarabia, ingramaditi unul in altul, unii trageau si cate un gat de palinca tare, de la munte, iar cel care povestea, un om al locului, de fapt un necunoscut care zicea ca il cheama Vasile Lupu, se jura ca a auzit aceasta poveste de la pastorii din muntii Suryanului si ai Cibinului. Atunci cand stau la focurile lor de noapte din preajma cetatilor de la Gradistea de Munte, Tilisca, Craiova, Moigrad sau Capalna, ciobenii isi spun asemenea povesti pana dupa miezul noptii, si minunea e ca de pe crestele cele inalte ale muntilor lor ei vad uneori, in zilele senine, acea mare unde s-or fi putut intampla cele relatate mai sus”.
Istoria poporului si cea universala l-a fascinat toata viata. in: “Arta puciului la romani” – el marturiseste acest lucru:
“Necunoscuta si nemiloasa, grandioasa si grandomana, sangeroasa si sangeranda, strasnica si incredibila, cutremuratoare, mai cutremuratoare decat toate istoriile pudrate ale imperiilor europene, este istoria poporului roman. Fiecare isi poate da exemple pe acest fagas, chiar si pe cele bocitoare sau batjocoritoare. Fiindca poporul roman este un popor a-tipic, unul care s-a inversunat sa reziste sedentar, anonim si ortodox la hotarul cel mai nomad al tuturor hotarelor europene. Un popor pentru care scrisul, sau “vorba lunga”, sau felul de a bea cafeaua sau poloboacele de vin sau tuica, au fost mereu incercate si intrecute de fapte (inca nu s-a nascut, cu parere de rau, si asta poate e spre bine, Shakespearul care sa descrie anume aceste fapte!), unele mai socratice decat cea a lui Socrate (vezi moartea lui Mircea Vulcanescu sau patimile lui Pan Halipa in inchisorile comuniste), altele mai hidoase decat toate hidoseniile lumii (vezi atrocitatile Mineriadelor sau alungarea unui milion de romani din Basarabia dupa crearea artificiala a republicii Moldova la 27 august 1991). Fenomenale ne sunt manastirile, dar si Marile Adunari Nationale (ultima s-a intamplat la 27 august 1989, la Chisinau), uriasi schivnicii meditativi, universali Eminescu, Brancusi sau Enescu, dar inca si mai grandioasa, neogoita, dementiala, de marimea viiturilor distrugatoare ale Dunarii si Carpatilor, este lupta romanilor pentru putere (in majoritatea cazurilor o lupta anonima, imprevizibila, nebagata in arhive si letopisete, ne-luata in seama nici macar de actorii acestei lupte”.
Andrei Vartic i-a demascat pe acei care, dincolo de masca mediocritatii, doresc sa parvina si ajung la un exacerbat cult al personalitatii.
Cultul pentru valorile sacre, autentice, a fost unul din temeiurile vietii si ale scrisului sau. in articolul: “Iustin Parvu sau urcarea pe Muntele Sfant al Ceahlaului”- Andrei Vartic ii face un portret magistral acestui ierarh luptator si el pentru ortodoxie si pentru valorile si traditiile neamului:
“De peste 30.000 ani, poate chiar de la aparitia omului in spatiul de geneza al poporului roman, Ceahlaul aduna manifestarile sacre ale Omului, Ceahlaul este munte sacru, Coloana a Cerului si loc de mantuire a omului. Chiar si in cele mai dure timpuri ale Marelui Ghetar paleolitic, locuirea Ceahlaului a fost mereu intensa si toate reperele arheologice arata ca si atunci, ca si acum, in alt fel de timpuri dure, menirea locuirii omenesti a Ceahlaului era si este una sacra. Atunci cand un carturar, Dimitrie Cantemir, scria de Ceahlau ca despre un Olimp al antichitatii, asta avea in vedere: ca si inaltele curti adunate la Constantinopol stiau ca Ceahlaul este “Munte Sfant”. De la 1992 incoace sacralitatea acestui Munte a fost revitalizata de Iustin Parvu, nascut in satul Poiana Largului, judetul Neamt, intr-o familie de tarani. Oricine poate face un click pe unul din motoarele de cautare ale Internetului si sa afle cat a suferit, si cata suferinta a transformat in lumina aceasta adevarata minune si legenda a neamului omenesc, Iustin Parvu.
Universitatile lui au fost viata simpla taraneasca, o modesta scoala preoteasca, un calvar ostasesc pana la Don, in cel de al doilea razboi mondial, apoi necontenit, si pentru multi ani, pana in 1964, necrutatoarele inchisori comuniste si apoi, iar si iar, smerita viata monahala. Si in tot acest timp (s-a nascut la 10 februarie 1918) a crezut cu toata puterea fiintei lui in Dumnezeu si in rostul fiintei omenesti ca parte din lumina prin care se manifesta Dumnezeu. Dupa 1989 a vrut sa se retraga in cea mai adanca sihastrie, dar voia Domnului a fost sa mearga la Muntele Sfant al Ceahlaului si sa construiasca acolo, pe un loc sfintit de stramosi, Manastirea “Sfantul Petru”. Ucenic al parintelui Cleopa (la Sihastria Neamtului), a devenit intre timp el insusi mare duhovnic si aprinzator de foc duhovnicesc in inimile a sute de calugari. Dupa construirea Manastirii “Petru Voda” zeci de mii, sute de mii de credinciosi au reluat pelerinajul spre Muntele Sfant al neamului romanesc atrasi de lumina blanda a acestui om simplu si modest, pentru care trecerea dura a timpului a insemnat doar inca si mai multa iradiere de bunatate, rabdare si lumina”.
Si, in sfarsit, tot ca un aparator neinfricat al valorilor nationale, Andrei Vartic a scris articolul “Despre
Acest brav roman nu a avut dorinta mai mare decat aceea de a-si manifesta romanitatea, de aceea era revoltat pe acei care se rusineaza de acest nume, considerat sfant pentru el:
“Evreul, daca ar fi roman, ar spune dimineata: Multumesc lui Dumnezeu ca sunt roman, ca ma trag din vita de Basarabi si Musatini, ca Zalmoxis l-a invatat pe Socrate la Potidea, in 432 BC arta lecuirii sufletului omenesc cu ajutorul “rostirilor frumoase”, ca oalele de la Cucuteni sunt dinaintea piramidelor si-s mai frumoase decat cele de la Suza si Samarra, ca neoliticul timpuriu de la Gura Baciului este una din minunile lumii etc, etc. Romanul, insa, nu spune aceste cuvinte fiindca Noica e de fapt alt Noica, Eliade e alt Eliade, Cioran e alt Cioran si toti trei au fost elevii lui Nae Ionescu, care….Care l-a invatat si pe Mihail Sebastian.
Dar, oare, uriasele temple din Muntii Orastiei, care mai stau si azi in zloata vremii si a muntelui fiindca stramosii romanilor le-au construit din andezite taiate la milimetru, nu pot da amaratilor de la Gradistea de Munte macar un dram de mandrie nationala? Oare pictura exterioara a bisericilor din nordul Moldovei nu are dreptul sa reprezinte poporul roman in marea galerie de arta a lumii? Oare minunea arhitectonica de la Patrauti, construita de Stefan cel Mare in 1487, nu poate reprezenta omul peste tot in Univers?
Chiar daca mandria de a fi roman si-ar reduce actiunea numai cat tine o lunca unde-si canta greierii printre frunze de brustur, si se fugaresc copiii printre sanziene inflorite, si suna inalt clopotul bisericilor din Strei sau Butuceni, tot ar trebui sa-i multumim Domnului pentru ca ne-a dat ochi sa vedem anume asa, romaneste, lumea in care traim. Si cu stele-faclii, si cu mori aduse de furia apelor cand pe firul vertical, cand pe cel orizontal al acestui stravechi pamant”.
Andrei Vartic a ajuns de cateva zile in Patria visata. Mare cat o paine dospita care sa hraneasca tot norodul, din ambele parti ale Prutului, capabila sa tina de sat omenirii. Acolo si-a intalnit fratii de neam si se infrupta din ea impreuna.
Este painea lacrimilor Basarabiei, painea aburind de roua sudorii acestui neam care-si cauta cu disperare obarsiile.
Grafica: Goerge ROCA
[...] Sursa: Romanian Vip [...]