DEMNITATEA, INTRE O PRA‚BUÅžIRE ÅžI ALTA

Maria Diana POPESCU

Trebuie sa aducem vorba si despre acest subiect, fiti de acord! Nu este suficient sa avem un bagaj de cunostinte, un interes dominant pentru o arie a existentei, pentru una profesionala, daca nu stim destul despre demnitatea umana. incerc, contaminata de ea, sa conving ca demnitatea e un fel de haina alba, chiar daca trupul lumii pare sa fi intrat in alt unghi la acest ceas de prezent si o tavaleste, silit, intre o prabusire si alta. Eu incerc din rasputeri sa o scutur, s-o asez in metafore, s-o mut in alta masura. Dar imi scapa printre degete, ca o forma neevoluata. “Joc si disperare”, mi-ar fi spus Kafka. Cu cita resemnare accepta omenirea ca are nevoie de umilinta ca sa cada, demnitatea fiindu-i numai o prelungire a vorbei! Cu toate acestea, eu sint departe de a muri de rusine cind afirm ca multi sint cei ce au constiinta prinsa in haos, nu in adevar. Singurul lucru curgator este suveranitatea haosului care mesteca masinal rectitudinea din spiritul vremii noastre. Haosul acesta, despre care am vorbit de mai multe ori,  are o coerenta a lui, o coerenta a impresiilor, pentru ca nimeni nu mai cuteaza sa ii tulbure vreun element al ansamblului.

Cine mai este capabil, sa se apere cu forta lucrului sau, altfel va deveni material de testare pentru darea in folosinta a noii demnitati universale, va deveni prototipul fara insusiri al omului robot, pentru care adevarurile au valabilitate numai prin comenzi enter-izate. Societatea mediata de repere externe a devenit spatiul viciilor nedemne, care nu numai ca sint ieftine, dar sint si gratis. Omenirea usor modelabila, cu spiritul gituit, prins intre mecanismele determinarilor stricte ale puterilor lumii, nu mai poate slabi prea curind lesa aplicata demnitatii, care seamana tot mai mult cu un dosar cu putine file si pe care puterile lumii il vor tot mai subtire, precum un tais de secera. in antecamera raspintiei la care se afla omenirea se lucreaza la un soi de constiinta planetara, care sa-l faca pe om supus, dar nu OM. Prezentul se comporta cu omul ca un tata crud, marcat de tragedia existentei la borne marginale. Meseria de a trai pe bordura imprejurarilor este o conditie de supravietuire a omului liber, dar in lanturi, precum spunea si Montesquieu, in “Despre spiritul legilor”. Cu buna psihologie s-a aruncat anatema asupra ideii de demnitate umana, pentru ca ea nu aduce niciun profit, este chiar un lux pentru care s-au aruncat bani pe fereastra in vreme de criza. Si pentru ce? Pentru salvarea unei tipologii umane demodate. Din perspectiva unei implacabile legi a profitului, demnitatea nu mai trezeste aproape nicio luare aminte. E ca si cum un impiegat de miscare ar fi interesat, sa zicem de coafurile femeilor din secolele dinainte de Hristos. Iata de ce consider ca drepturile omului trebuie cautate potrivit unor legi, adica evident cu luminarea.

Oricum ar sta lucrurile, demnitatea a devenit o forma de maladie, tratata, vedem, in consecinta cu ignoranta, cu abuz de complicitate, cu tehnica, cu o gripa porcina, cu metoda, cu somaj, cu una aviara, cu slabiciune, nu demult cu boala vacii nebune. Desi criticile impotriva acestui tip de tratament s-au inmultit, demnitatea nu va mai fi niciodata un concept respectabil. Omenirea n-are decit sa-si mute greutatea de pe un picior pe altul, precum detinutii din romanul “Amintiri din cartea mortilor” al lui Dostoievscki, care erau pusi sa mute nisipul dintr-o parte in alta pentru a-si ispasi pedeapsa. Demnitatea apartine regizorilor de capcane selective, ei o transforma in pret. Prezentul degradat in mod speculativ este scenografie pentru spectacolul de circ. “Societatea spectacolului” pe care o definea Debord acum patruzeci de ani, in timpul crizei primei modernitati. Cum s-a mai profetit, asadar, traim o epoca fara precedent, ca sa-l citez pe Malraux. Observam cu totii, bartrinele structuri istorice inregistreaza plusvaloarea excluderii lor, desi prin spatiile geografice esentiale ale globului se lucreaza insidios pe sub mustati la reanimarea lor; temutele structuri economice mondiale nu-si mai pot proba eficienta, e clar, sint destramate si se risipesc, iar cele noi, infinit mai complexe, au nevoie de o lunga perioada de incubatie ca sa devina organisme vii. Am ajuns la punctul intepenit, numit azi-mut, momentul in care trebuie sa prevenim istoria. inca o data si inca o data atentie! indoita atentie! Ar fi un pact poate chiar bun intre noi si agresiunile care au ghemuit la polul opus demnitatea umana….

PS. Pe glob viata isi urmeaza cursul dictat, in razboi se mai moare si azi… Nu putem sesiza inca diferenta intre tragatorii de elita si artileria crizei care seamana cu jocul unor copii care-si arunca de la mare distanta, unii altora, pietre in fereastra…