Maria Diana POPESCU

Trebuie să aducem vorba şi despre acest subiect, fiţi de acord! Nu este suficient să avem un bagaj de cunoştinţe, un interes dominant pentru o arie a existenţei, pentru una profesională, dacă nu ştim destul despre demnitatea umană. Încerc, contaminată de ea, să conving că demnitatea e un fel de haină albă, chiar dacă trupul lumii pare să fi intrat în alt unghi la acest ceas de prezent şi o tăvăleşte, silit, între o prăbuşire şi alta. Eu încerc din răsputeri să o scutur, s-o aşez în metafore, s-o mut în altă măsură. Dar îmi scapă printre degete, ca o formă neevoluată. „Joc şi disperare”, mi-ar fi spus Kafka. Cu cîtă resemnare acceptă omenirea că are nevoie de umilinţă ca să cadă, demnitatea fiindu-i numai o prelungire a vorbei! Cu toate acestea, eu sînt departe de a muri de ruşine cînd afirm că mulţi sînt cei ce au conştiinţa prinsă în haos, nu în adevăr. Singurul lucru curgător este suveranitatea haosului care mestecă maşinal rectitudinea din spiritul vremii noastre. Haosul acesta, despre care am vorbit de mai multe ori,  are o coerenţă a lui, o coerenţă a impresiilor, pentru că nimeni nu mai cutează să îi tulbure vreun element al ansamblului.

Cine mai este capabil, să se apere cu forţa lucrului său, altfel va deveni material de testare pentru darea în folosinţă a noii demnităţi universale, va deveni prototipul fără însuşiri al omului robot, pentru care adevărurile au valabilitate numai prin comenzi enter-izate. Societatea mediată de repere externe a devenit spaţiul viciilor nedemne, care nu numai că sînt ieftine, dar sînt şi gratis. Omenirea uşor modelabilă, cu spiritul gîtuit, prins între mecanismele determinărilor stricte ale puterilor lumii, nu mai poate slăbi prea curînd lesa aplicată demnităţii, care seamănă tot mai mult cu un dosar cu puţine file şi pe care puterile lumii îl vor tot mai subţire, precum un tăiş de seceră. În antecamera răspîntiei la care se află omenirea se lucrează la un soi de conştiinţă planetară, care să-l facă pe om supus, dar nu OM. Prezentul se comportă cu omul ca un tată crud, marcat de tragedia existenţei la borne marginale. Meseria de a trăi pe bordura împrejurărilor este o condiţie de supravieţuire a omului liber, dar în lanţuri, precum spunea şi Montesquieu, în „Despre spiritul legilor”. Cu bună psihologie s-a aruncat anatema asupra ideii de demnitate umană, pentru că ea nu aduce niciun profit, este chiar un lux pentru care s-au aruncat bani pe fereastră în vreme de criză. Şi pentru ce? Pentru salvarea unei tipologii umane demodate. Din perspectiva unei implacabile legi a profitului, demnitatea nu mai trezeşte aproape nicio luare aminte. E ca şi cum un impiegat de mişcare ar fi interesat, să zicem de coafurile femeilor din secolele dinainte de Hristos. Iată de ce consider că drepturile omului trebuie căutate potrivit unor legi, adică evident cu lumînarea.

Oricum ar sta lucrurile, demnitatea a devenit o formă de maladie, tratată, vedem, în consecinţă cu ignoranţă, cu abuz de complicitate, cu tehnică, cu o gripă porcină, cu metodă, cu şomaj, cu una aviară, cu slăbiciune, nu demult cu boala vacii nebune. Deşi criticile împotriva acestui tip de tratament s-au înmulţit, demnitatea nu va mai fi niciodată un concept respectabil. Omenirea n-are decît să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul, precum deţinuţii din romanul „Amintiri din cartea morţilor” al lui Dostoievscki, care erau puşi să mute nisipul dintr-o parte în alta pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Demnitatea aparţine regizorilor de capcane selective, ei o transformă în preţ. Prezentul degradat în mod speculativ este scenografie pentru spectacolul de circ. „Societatea spectacolului” pe care o definea Debord acum patruzeci de ani, în timpul crizei primei modernităţi. Cum s-a mai profeţit, aşadar, trăim o epocă fără precedent, ca să-l citez pe Malraux. Observăm cu toţii, bărtrînele structuri istorice înregistrează plusvaloarea excluderii lor, deşi prin spaţiile geografice esenţiale ale globului se lucrează insidios pe sub mustăţi la reanimarea lor; temutele structuri economice mondiale nu-şi mai pot proba eficienţa, e clar, sînt destrămate şi se risipesc, iar cele noi, infinit mai complexe, au nevoie de o lungă perioadă de incubaţie ca să devină organisme vii. Am ajuns la punctul înţepenit, numit azi-mut, momentul în care trebuie să prevenim istoria. Încă o dată şi încă o dată atenţie! Îndoită atenţie! Ar fi un pact poate chiar bun între noi şi agresiunile care au ghemuit la polul opus demnitatea umană….

PS. Pe glob viaţa îşi urmează cursul dictat, în război se mai moare şi azi… Nu putem sesiza încă diferenţa între trăgătorii de elită şi artileria crizei care seamănă cu jocul unor copii care-şi aruncă de la mare distanţă, unii altora, pietre în fereastră…

Acest articol a fost publicat sâmbătă, iunie 6th, 2009 at 1:57 pm in Editorial. Poti urmari comentariile la acest articol aici RSS 2.0 feed.