Gheorghe NEAGU*
1. ARMONIILE PIETREI
C e r u l plumburiu se prelinse peste c r a p a t u r a muntilor din a p r o p i e r e. Soarele sui, ametit de pacle se incapatana sa-si aburce manunchiul palid de lumina, prin coroanele livezilor. Nici nu stiai ce respira in sihla pravalita printre bolovani si stanci uriase, de parca ar fi vrut sa se ascunda. Un porc mistret buiac si flamand, cu ratul brazdand prundisuri silicoase? Un urs hamesit? O ciuta ghemuita-n poala ierburilor tremurand dimpreuna? Un ras? Sau un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-si clantanea faptura prin coaja copacilor zburliti.
in luminisuri umbrele murisera de luni de zile. Cine si-ar mai fi putut permite o bruma de umbra in pacatosenia asta de intunecime? Te-ai fi putut intreba. Dar de ce sa te intrebi? Nu era de ajuns ca-ti pocneam tamplele de bortosenia tacerii, de uraciunea singuratatii? Si cat te-ai mai fi bucurat, daca ai fi putut vedea macar niste licurici. inghetasera sau murisera prin locuri nevazute. Aidoma zburatoarelor, care nici macar chircite nu-si mai ferastruiau vazduhul dintre ramurile incremenite hieratic. Si cat mi-asi fi dorit o aripa. …
Cu sangele busind in timpanele incremenite-ntre fusteii scaritelor imi rostogoleam tigva in cautarea clipei ce s-ar fi putut pogori in iarba plesuvita de vanturi. Nimic. Nici un vreasc putrezit, nici o creanga scofalcita de vremi nu-si permitea sa-si paraseasca locul, taind ca un cutit in aer, tacere. Unde erau? Si ce cautam eu printre brusturi si ferigi, cu ochi de capcaun insetat si cu maini zdrelite de atata dorinta? N-as fi putut sa-mi raspund. Doar ganganiile-si faceau datoria, molfaind rasina din scoarta copacilor, doar doar mi-ar fi acoperit trupul golit de asteptari si umplut de foame. Unghiile mi se crapasera. Degetele-mi sangerau. Si carnea-mi tremura printre printre tulpinile aspre si reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat, dezarticulat. Si pamantul mi se parea tot mai aproape. N-avea rost sa-l mai framant cu bratele amortite. Nu existau nici bulbi, nici macris, nici macar ciuperci otravitoare. Doar muschi aspru si ratacit, care pata din cand in cand grohotisul calcaros de sub poalele padurii, ce si le tinea lungi, pana la pamant ca o vaduva perena si trista. M-am lasat prada litierei dintr-un caus stancos si-am adormit. Se facea ca venise mama sa-mi mangaie fruntea rece, tot mai rece si mai rece…
2. iN ASTEPTAREA PLOII
M-am ridicat in capul oaselor. Am simtit cum omoplatii imi zvacneau sub greutatea capului nehotarat: incotro sa se indrepte? Simteam in cerul gurii miasmele de peste timpul in care statusem latit, ca o planta lenesa pe zgura pamantului. Dinspre varful gurii, cerandu-si parca o noua portie de sucuri digestive de care ma saturasem sa le apar de atacul celor mai putin norocosi decat mine.
Am facut un pas, inca unul, si am privit la colbul ridicat de impactul laboaielor mele crapate si verzi de-atata tacere. Pielea talpilor arse, cu santulete pline de viermisorii nocturni se tabacise de-a lungul timpului. in cenusa din crapaturile talpii, trebuiau sa-si faca loc intotdeauna bacteriile diurne, mici, de cativa centimetri, gata sa-si faca datoria, sa-mi rontaie celulele moarte, viermisori nocturni pana la aflarea echilibrului. Asta era in fond existenta mea: echilibrul. Uneori ma trezeam intrebandu-ma, ce s-ar fi intamplat cu trupul meu, daca talpile ar fi avut mai putin de un metru lungime? Cum mi-as mai fi gasit echilibrul?
Ma bucuram de existenta lor. Si cand oboseam cautand raspuns ma asterneam iarasi prin pulberea neagra a campului, sfarogit din vremuri necunoscute mie, rascolind-o. Stiam ca intotdeauna trebuia sa-mi indrept pasii spre grota din spatele meu, unde dosisem proviziile si de care nu ma puteam desparti. Frigul din preajma pesterii il suportam mai usor de cand perii sarmosi imi acopereau trupul cu o blana aspra, coltoasa, aidoma privirile mele cand se lasau cotropite de tristete. Numai atunci cand insecte mari cat degetul meu se opreau prin blana in cautare de piele moarta, imi mai puteau dezlipi ochii de cerul plumburiu ce-mi sufoca existenta. Din cand in cand, gadilatura lor imi provoca placere, suficient de mare, cat sa ii suport compania ganganiei ajunsa la piele.
Nu ma scarpinam, pentru ca degetele mele cat un arbust ar fi putut s-o striveasca inainte de vreme si sa ma lipseasca de pranzul pe care-l adunam cu rabdare, periindu-mi blana cu unghiile rasfirate, sub care adunam cateva zeci de insecte. Asteptam mereu sa se ghiftuiasca, pentru ca sa fie mai crocante cand le striveam sub falcile hirsute, invatate mai mult cu lemn pietrificat si sucuri digestive colectate in pestera vietii mele.
Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zarit de departe, dupa cum ochii mei puteau privi la fel de bine departarile. Si de aceasta data nu se vedea mare lucru. Acelasi fum paclos curgea din varful unor coloane din spatele pesterii. O singura data am zarit, o pasare diforma, valurind plumbul aerului, tinand in clont ceva ce ar fi putut semana cu un cap imens, poate la fel de mare ca al meu. Ciocul intrase in orbitele ochilor goliti de substanta, iar parul de pe tivga prinsa-n clestele pasarii cazuse de parca ar fi putrezit. “Probabil ca asa se va intampla si cu teasta mea cand nu voi mai fi in stare sa mi-o apar”, mi-am zis cu tristete. intre timp, bacteriile diurne imi usurasera talpile, facandu-ma putin mai vesel. Puteam pasi fara dureri si fara teama de a stalci viermisorii nocturni. De bacterii aveam nevoie, spre a-mi usura digestia cioturilor arse pe care le ingeram la randul meu strivite de gura flamanda.
Le adunam cu unghiile de prin crapaturi. Erau lucioase, cu pantecul bombat de cati viermisori nocturni gasisera-n calcaiele mele. Le sorbeam de-a valma, fara sa le mestec, sperand sa alunece vii si nevatamate prin gatlejul uscat spre burta mea nesatula. Era singura sursa, naturala, la indemana, in afara de mineralele ce haladuiau la tot pasul prin preajma.
La intrarea in pestera, dintii ramasi din roaderea oaselor celor pe care i-am rapus, straluceau alb, nefiresc in cenusiul tern prin care-mi purtam pasii. Cand am inceput sa-mi ornez intrarea infingand in stanci radacinile molarilor, nu mi-am dat seama ca as fi putut atrage atentia altora, asupra salasului meu. Abia dupa ce mi-am dat seama ca semnalau grota celorlalte creaturi, le-am smuls din peretele stancos de la intrare si le-am gramadit cum am putut mai bine printre bolovanii care-mi erau uneori de folos in aparare.
De multe ori, cu cate un bolovan bine tintit, sau cate un molar aruncat cu iscusinta-mi orbeam atacatorii, putand sa-l atac la randu-mi si mai bine si sa-l dobor. Halcile proaspete din trupul lor erau binevenite in meniul saracit de negura timpului. Iar cand fecalele si intestinele adunate in fundul pesterii fermentau permitandu-mi sa culeg fermentii voluminosi si gustosi din masa gelatinoasa pastrata-ntre steiurile vulcanice dintre pereti, festinul parea de-a dreptul imparatesc.
Ma lungeam pe burta si nu mai luam seama la dansul erotic al insectelor ce se inmulteau prin blana mea, culegand cu degetele ca niste cracane implacabile, miile de enzime lucioase si dolofane ce se lipeau de cerul gurii creandu-mi o stare de voluptate greu de definit. Din cand in cand imi permiteam sa mai perii blana de la subtiori si sa adaug ouale insectelor dulci-acrisoare pe varful limbii aspre. “Daca nu le las sa se inmulteasca nu mai am parte de asa ceva”, imi spuneam mereu, oprindu-ma in fata tentatiei de a le stapani definitiv. Norocul meu ca nu mai aveam nici miros si nici nu prea stiam ce era in fond mirosul. Narile imi fusesera de mult tabacite si niciodata n-as fi putut crede ca in parul ce-mi salasuia pe fata si in interiorul lor ar fi putut percepe mirosurile din pestere unde-mi tineau la fermentat resturile celor rapusi, pe care nu le putusem consuma.
Viermii grasi, ce-si paraseau periodic groapa cu rezerve biologice, ii culegeam si-i terciuiam uneori la un loc cu resturile carbonizate din afara grotei. Eram de-atata vreme in stare de veghe, ca obosisem. Nu ma mai amuzau nici insectele amoroase, nici viermii rebeli ce-mi obligau sa-i prind inainte de evadare. imi era din ce in ce mai greu sa-mi port cei cativa metri de trup matusalemic, de-a lungul si de-a latul teritoriului ce-mi apartinea de cand ma stiam si pe care-l marcasem cu bolovani uriasi, ca un zid inalt, riscam. Fortei de care dispuneam nu i se putea opune nici un zid. De aceea lucrurile se transau intre noi, direct. Daca nu mi-as fi respectat teritoriul si as fi intrat in vreo imprejurime straina as fi fost considerat dusman si intampinat ca atare. Daca puterile mi-ar fi slabit, orice atacator m-ar fi putut rapune devenind stapanul si bineinteles noul aparator al teritoriului cucerit.
Faptul ca ne inmulteam si ca teritoriile prielnice nu se gaseau, dadeau nastere la conflicte. Numai intepenirea intr-o lumina vesnica a Pamantului salvase teritoriul meu de la incaierari permanente. Din cand in cand, in vremuri de care aproape uitasem, intalnisem haladuind prin pustie, cate o femela, la fel de uriasa ca mine, dar prostita de sarcinile permanente in care se aflau, care se lasa prinsa in bratele mele, stiind dinainte ca va fi abandonata. Diforme si uzate, isi abandonau fatul sub vipia pustiului, indreptandu-se spre alta parte dupa hrana, eterna plata pentru amorurile deslantuite haotic intr-o indiferenta general-acceptata.
Eram ultimii bipezi ai cataclismului planetar, ce pareau sa-si gaseasca sfarsitul doar atunci cand avea sa cada prima ploaie. Era ca un basm, care ne inspaimanta si de care nu scapm nici atunci cand intalneam cate un fetus deshidratat care nici macar nu-si osificase pe deplin cartilajele trupului si nici atunci cand eram intr-o stare de multumire digestiva deplina. Stiam ca ploaia ne va ucide. Stiam ca ploaia ne va curata mediul pe care ni-l formasem si ca noi insine vom pieri, odata cu viermii care ne dadeau hrana si care ne fereau de nenorocirile ce ar fi venit odata cu ploile.
3. CRUCEA LUI ANDREI
Culcata pe umarul lui, crucea se lasa tarata in susul si-n josul strazii, zgaraind asfaltul. Scrasnetul frecarii ii oprea pe trecatori, umbre statuare, ca niste pareri ce naluceau trotuarele intr-o mutenie sluta, diforma. Zilnic, purtatorul de cruce-si tarsea picioarele, oprindu-se doar in fata unei cani de apa sau a unei bucati de paine, intinse cu milostenie si teama de comercianti ce-si aveau ferestrele caldaramului troturarelor.
Iar in ziua cand prin centrul urbei se fandosea o parada si cand lumea se intreba ce-o sa fie, ce-o sa se intample, scrasnetul crucii tarate cu multa ravna, isi facu loc printre randurile celor veniti sa-si arate virtutile-n parazi.
Pana si soldatii au facut loc, celui ce-si purta crucea, regrupandu-se in urma lui. Umarul zdrelit se itea dintre carpele mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele desculte, basicate de fierbinteala strazii, pareau a nu percepe rugozitatea smoalei impanate cu pietris ascutit si fierbinte. Calcaiele-i musteau, iar degetele capatasera usoare supuratii intre ele.
“Trece nebunul …” murmurau parintii copiilor tinuti in brate, de-o parte si de alta a strazii.
“Trece nebunul…” murmurau si vanzatorii de pe ambele trotuare ascutindu-si auzul in asteptarea harsaitului lemnului pe asfalt.
“Trece nebunul…” si-au zis si organizatorii paradei scrasnind la randul lor cu teama ca le-ar fi compromis defilarea. Cu adevarat nici ei n-ar fi putut spune ce s-ar mai fi putut compromite sau daca mai era ceva de compromis. Iar daca ar fi cautat vreunul din ei sa-si explice restul trecerii purtatorului de cruce printre ei n-ar fi gasit raspunsul.
Nu-l gasisera nici evreii, cand incearca a deslusi taina aparitiei. “Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe salile tribunalului unde il dadusera in judecata. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau in fata judecatorilor. “Ä‚sta nu-i Mesia pe care-l asteptam noi!” sopteau ei la vremea inserarii copiilor intorsi de la slujbele pline de pildele rabinului.
Catolicii nu s-au lasat nici ei mai prejos, erijandu-se intr-un fel de aparatori ai proscrisului. “Ce vreti de la el?! Sa-l rastigniti ca pe Iisus?” declamasera avocateste: Pana la urma judecata se amana asa cum se amanau mai toate judecatile prin acele locuri. Ortodocsii nu se implicara. il priveau pe caratorul de cruce de parca ar fi fost stramosul crestinilor. Se simteau la randu-le crucificati. I-au zis Andrei si asa i-a ramas numele. Tot ei erau aceia care-i dadeau un strop de apa sau un colt de paine. Purta crucea in public in locul lor. Zi de zi fara preget. Andrei isi purta crucea fie pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune?
Nu se uita nici la stanga, nici la dreapta, nici in sus. Doar in asfaltul inert si opac, de parca ar fi vrut sa se topeasca in el. Iar cand au cercetat daca nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, ca parohul ortodox a lasat-o la intrarea in oras de izbeliste. Prelatul o uitase acolo, dupa ce-o inlocuise cu una de marmura. Asa a crezut el ca se cuvenea sa fie crucea martirilor pentru care fusese ridicata crucea de lemn. Ba chiar m-am bucurat cand am auzit ca a luat-o un crestin… “Ca doar e crestin, nu-i asa?” zicea el uneori de parca-ar fi vrut sa-si dea singur dreptate.
Indiferent de cartelile unora sau altora, Andrei isi continua drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar unii incepusera a vedea ca ceva incepuse a se schimba in viata tuturor. Primarul paru sa fie mai aproape de durerile urbei. Consilierii asisderea. Existau voci care ar fi putut pune mana-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceristilor. Voci, voci, voci…
Singura certitudine era mersul crucii prin centrul orasului, in fiecare zi, pe ploaie sau pe vant, de la inceputul primaverii si pana in miezul verii, cand schimbarile in bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea si darurile crestinilor catre purtatorul de cruce se intetira. Ba chiar Andrei incepu sa se ingrase. Iar rana de la grumaz sa supureze. Crucea i se paru mai grea, miscarile mai lente, iar trupul mai coborat in pulpele obosite.
“Ar fi bine daca ar duce crucea si prin capitala…” zise la naduf unul dintre crestinii sasistiti de oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede. Lumea parea sa se fi obisnuit cu Andrei, iar daca el ar fi decis sa mearga acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca si cand n-ar fi stiut de existenta lui. Numai ca din prea multa obisnuinta, incepusera a-l neglija. Si arareori ii mai dadeau cate o farama de paine sau o cana cu apa. “N-are decat sa-si ia singur”, rosti intr-o buna zi unul din pravaliasii ce nu se prea daduse in vant nici pana atunci cu darul. Si tot el il indemna: “De ce nu mergi tu la guvernanti, Andrei?. Poate o sa ne faca legi mai bune, daca o sa te aiba zilnic in fata ochilor!”. Aceeasi mutenie. Nu raspundea, nici macar atunci cand primea ceva, iritandu-si binefacatorii.
Putinatatea darurilor il reduse pe Andrei la dimensiunile initiale. Umerii i se ascutira. Zdrentele albite de vipia tot mai indarjita ii fluturau pe trupul slabit. Galcevile religioase incetara. Indiferenta tuturor se abatea de la o zi la alta peste trupul tot mai neingrijit si mai stors de putere. Si cu toate ca greutatea crucii nu mai era la fel ca la inceput, si cu toate ca piciorul ce se harsia pe asfaltul zgrunturos se mai scurtase, iar crucea se mai uscase. Andrei se simtea tot mai sleit. Locul incrucisarii lemnelor devenise tot mai negricios, pentru ca acolo isi cuibarea grumazul ori de cate ori incepea si se sfarsea drumul crucii.
Ametit de foame si de sete. Andrei se trezi intr-una din zile, doborat in mijlocul strazii. Crucea i se pogorase asupra-i, ca o lespede blanda, placuta, lipindu-l cu obrazul de asfaltul incins. Era pentru prima data cand o asemenea simtire ii trezea in trup, fierbinteala necunoscuta. Si daca pana atunci talpile picioarelor basicate nu simtisera fierbinteala smoalei, acum ardeau, ducand in trup dogoarea de nesuportat. Lacrimile nu-i aduceau alinare, sa se poata ridica. Ar fi vrut sa-si poata purta crucea din nou. Zadarnic. Ramas sub cruce, ocolit de masini, nedumeri pe toti binefacatorii de altadata, ce-i priveau cu iritate neputinta. Asta si pentru ca trecatorii ocoleau partea cu pricina si nu le mai intrau in magazin.
“Arunca-i ba o galeata cu apa!” se mai auzi dindaratul unei vitrine vocea unui ins furios. “Poate te dezlipesti…” ii zise altul dupa ce-i rasturna caldarea pe trupul nemiscat. Trotuarele devenisera tot mai pustii. De undeva un echipaj de politie insotit de o salvare, se apropie in liniste. Nici o sirena nu se auzea, de parca s-ar fi ascuns ca au raspuns apelurilor telefonice date de multi, din ce in ce mai multi anonimi. L-au ridicat. Mai intai crucea dezlipita cu greu din grumazul ce-si aflase salas atata vreme, apoi trupul. Duba politiei pleca. Portierele deschise lasau vederii bratele crucii. Masina salvarii il ascunse pe Andrei cu totul. Apoi, cand multimea se puse in miscare si ultimele raze de soare se topira in baltoaca ce se usca pe asfaltul inca fierbinte, viata redeveni ceea ce era, dintotdeauna.
Timpul incepu a se slei peste toate lucrurile, pana cand mintile oamenilor incetara a mai percepe ca a existat candva un purtator de cruce. “Dar oare-l chema Andrei?” se mai auzi din cand in cand plutind indoiala, pana cand amorti si ea intre zidurile orasului.
Gheorghe NEAGU
Director al revistei “Oglinda Literara”
www.oglindaliterara.ro
1 august 2009
Bucuresti
Nota: Pentru a da un titlul principal acestui material alcatuit din trei parti distincte, mi-am permis (desigur cu aprobarea autotrului) a-l numi “TREI ESEURI CU IZ… POSTSUPRAREALIST”. (George Roca, redactor sef al revistei Romanian Vip)
***********
* Gheorghe NEAGU, pseudonim: Semper Purus, Ion Prepeleag, Andrei Gunea, nascut la 4 septembrie 1949, in comuna Trifesti, judetul Neamt. Cavaler al Ordinului Meritul Cultural pentru Literatura acordat de Presedentia Romaniei in anul 2004. Studii: elementare: Scoala Generala nr. 1 Roman, Scoala Generala de Muzica – sectia violoncel Roman, Liceul Teoretic nr. 1 Roman, Institutul Silvic Postliceal Bucuresti, Facultatea de Studii Economice – Marketing, Iasi. Studii juridice numai trei ani. Studii Postuniversitare de Organizarea Muncii, Bucuresti. Locuri de munca: Profesor comuna Pildesti, judetul Neamt, proiectant la Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice Bucuresti, inspector M.E.F.M.C., inspector Directia Muncii Vrancea, director Camin Atelier Odobesti, director si fondator al publicatiilor: Jurnalul de Vrancea, Oglinda Vranceana, Gazeta Vranceana, Oglinda Moldovei si Oglinda Literara toate in Focsani, fondator si redactor la Revista V intre 1990-1993, fondator al revistei Silva Bucuresti 1974-1976, colaborator Salonul Literar si Revista Noastra. Initiative culturale: Mentor si fondator al festivalului “Duiliu Zamfirescu” din anul 2000 si pana in prezent si al “Revistei V” intre 1990-1993, coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni – editia 2001-2004, presedinte al Asociatiei Culturale “Duiliu Zamfirescu” si al Cenaclului Literar “Duiliu Zamfirescu”. Debutul absolut: in Ateneu in 1970, cu poezie. Debutul editorial: in volumul “Zece prozatori”, editura Albatros, Bucuresti, 1986. Opera tiparita:
- “Sistemul informational in silvicultura”, 1974
- “Rationalizarea sistemului informational in silvicultura”, 2 volume, 1975
- “Zece prozatori”, (nuvela), editura Albatros, 1986
- “Antologie” (Jurnal 100), editura Zedax, Focsani,1995
- “Templul iubirii” (roman filozofic), editura Porto Franco, 1992
- “Arme si lopeti” (roman social), editura Zedax, 1995
- “Moartea sobolanului” ( nuvele), editura Zedax, 1997
- “Al Evei trup de fum” (volum colectie), editura Zedax, 2003
- “Jurnal american”, editura Zedax, 2004
- “Crucea lui Andrei”, (nuvele in colectia “Scrieri alese”), editura Zedax, 2003,
- “La Bellu”, editura Zedax, 2005
- “Proza.ro”, editura Paralela 45,2005
- “Aesopicae”, editura Valman, 2006
Recent Comments