Tiberiu COSOVAN: “Retro-nostalgii de iarna”

LA SÄ‚NIUS

in zilele de iarna (si erau in anii ’50 cateva luni bune de anotimp hibernal), cand omatul acoperea urbea cu o plapuma groasa, alba si stralucitoare, pufoasa si delicata in zilele blande si insorite, dar aspra si scartaitoare in cele geroase, ieseam dupa-amiaza, cu totii, imbracati gros, cu caciulile trase peste urechi, cu fularele innodate sub guler in jurul gatului si cu manusi cu un deget impletite din lana, tragand dupa noi saniile din lemn “potcovite”, talpuite cu sine metalice, si ne imparteam in grupuri indreptandu-ne fie spre buza Harbariei*, de unde drumul cobora in panta, cotind apoi pe ulita ingusta si serpuitoare a Septilicilor, fie spre strada Gheorghe Doroftei, mai larga si mai putin inclinata, dar care ne oferea un traseu liniar si vizibil pana la capat.

intr-o continua harmalaie careia-i tineau isonul toti cainii mahalalei (pe care, mai cu voie, mai fara voie din partea parintilor, ii dezlegam si-i slobozeam de prin curti ca sa ne insoteasca la sanius, inhamandu-i ca sa ne traga saniile la deal, pana sus, in capul derdelusului) porneam intr-un iures chiuitor, parte dintre noi stransi unii intr-altii, asezati pe spinarea saniilor, parte impingandu-le, facandu-le vant, alergand si aruncandu-ne peste ceilalti, atunci cand sania prindea viteza si cobora navalnic facandu-si loc printre celelalte.

Ne luam la intrecere unii cu altii, ne ciocneam si ne rasturnam cu saniile, ne “bulgaream” si ne imbranceam in zapada, ne mai luam la sfada si la bataie, dar pana la urma ne impacam si ne continuam joaca. O tineam asa pana pe-nserat, cand cerul incepea sa ne priveasca prin ochiul rece al lunii, cand obositi si imbujorati, dar niciodata satui de harjoana, ne indreptam catre casele noastre. Si, Doamne, ce buna era seara, langa soba dogoritoare cu plita de tuci (pe care mama facea scrijele sarate din cartofi), cana fierbinte de cicoare cu lapte si felia de paine cu gem sau cu marmelada, cand ascultam “Povestea serii” la difuzorul din perete.

LA URAT

Imediat dupa sarbatoarea Craciunului se inchegau grupurile de uratori pentru noaptea cumpenei dintre ani. De regula, ne strangeam cam in aceleasi formatii, prieteni si vecini, de varste apropiate si, dupa ce cautam prin poduri si prin camari “recuzita” pentru urat, ne rostuiam rolurile si incepeam repetitiile.

Cei mai mari se adunau cu doua trei-zile inaintea ajunului Anului Nou, mugindu-si buhaiele si plesnind din harapnice in cimitirul parasit de la Turnul Rosu, iar noi, pustimea, ii priveam de dupa gard sau, ca sa ne ingaduie in preajma, aduceam de acasa cate-o cana de bors de huste ca sa aiba cu ce trage buhaiul.

Ne uitam cum rotesc harapnicele si incercam si noi sa pocnim din biciustile noastre, pe care le incropeam din te miri ce, si eram mandri nevoie-mare atunci cand ni se dadea voie sa probam harapnicul si nu ne incolaceam in sfichiurile innodate din piele. Cu buhaiul si cu clopotele ne descurcam, asa ca grupurile noastre de tanci erau alcatuite din 4, maximum 5 uratori, doi la buhaies si restul cu clopote si talanci.

Porneam odata cu lasatul serii si eram dascaliti de parinti si bunici sa ne intoarcem cat mai repede. Cum strazile marginase ale Sucevei din acea vreme nu erau toate luminate, cel putin unul dintre noi (si acesta era una din conditiile pentru a fi acceptat in grupul de uratori) trebuia sa aiba… lanterna. Cand coboram in mahalaua Harbariei, sau ne abateam pe ulitele mai laturalnice, ne luminam drumul si incercam sa evitam intalnirile cu “bandele” galagioase de mascati, care veneau din satele dimprejur. Uraturile erau la vremea aceea mult mai lungi decat cele de astazi si fiecare dintre noi isi avea secventa lui de interpretare.

Pentru ca mergeam pe la megiesi, cei mai multi dintre ei ne pofteau sa intram in casa, langa bradul impodobit, unde ne primeam rasplata si eram tratati cu dulciuri si fructe. Unul dintre noi era investit cu functia de casier si avea grija de toata agoniseala serii, pe care o imparteam apoi frateste la despartire. Prin viscol sau zloata, inghetati sau uzi la picioare, croindu-ne cateodata vajnic drumul printre nameti, pe unde ne mai pierdeam uneori cate-o manusa, ne reintorceam la casele noastre, cu obrajii imbujorati, bucurosi pe de-o parte de micul castig, pe care-l cheltuiam cu folos in zilele urmatoare, dar si de participarea la ritualul sarbatoririi noului an.

* Suburbie a orasului Suceava

Tiberiu COSOVAN