Rodica Elena LUPU: “EMINESCU”

TE SALUT MICÄ‚ ROMÄ‚…

inainte de a-si continua studiile la Viena si Berlin, aici, la Blaj, a invatat si cel mai mare poet roman si unul dintre cei mai de seama lirici ai literaturii nationale, Mihai Eminescu. in Transilvania, la revista enciclopedica si de literatura Familia, una dintre cele mai valoroase publicatii din a doua jumatate a secolului 19, aparuta sub conducerea lui Iosif Vulcan mai intai la Pesta si apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice si de dragoste. in numarul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan ii schimba si numele din Eminovici in Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent in presa literara sau politica, cu poeme, articole sau scrieri epice, care il consacra ca talent original, deosebit de sensibil si profund.

imbolnavindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decat sporadic. Doborat de boala, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus pana la sfarsitul vietii o existenta tragica, supus unor conditii de mizerie umilitoare. Singurul volum, “Poezii”, a fost tiparit si a aparut in timpul vietii marelui poet al romanilor, dar nu reunea decat o mica parte din creatia poetica eminesciana. Caietele manuscrise in care au fost pastrate numeroasele sale poeme, editate postum, vadesc aria larga a preocuparilor tematice ale “Luceafarului poeziei romanesti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogata, inalta sa constiinta si scrupulozitate artistica.

Profund nationala prin izvoarele ei folclorice si prin stransa legatura cu istoria de lupte a inaintasilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creatia lui Eminescu exprima la un inalt nivel de sinteza artistica bogatia sufleteasca a poporului roman. Poetul s-a format si a trait intr-o epoca de adanci framantari sociale, politice si ideologice, in conditiile procesului de desavarsire a statului national roman, astfel ca, opera lui, adanc patriotica, releva o constiinta framantata de problemele veacului sau, de aspiratiile de dreptate si libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influentata de aceasta situatie si explica oscilarea sa intre optimism si pesimism, protest si resemnare, in fond fiind un revolutionar insufletit de idealurile patriotice pentru care militasera revolutionarii pasoptisti.

insetat de fericire, puritate, frumusete si omenesc, Eminescu a realizat o adevarata monografie lirica a dragostei si a peisajului romanesc. Poetul simte o permanenta si irezistibila chemare a codrului, a apelor, a decorului strajuit de lumina ametitoare a lunii si de blanda adiere a vantului, stabilind intre om si natura o comuniune tainica si inalterabila, similara aceleia existente in folclor. in creatia poetica eminesciana un loc aparte il ocupa poemul filozofic “Luceafarul”, capodopera a poeziei noastre, in care tema este tratata in spirit romantic, Eminescu recomandand ca solutie a conflictului reintoarcerea definitiva a geniului in lumea lui ideala: “iar eu in lumea mea ma simt, nemuritor si rece”.

Poezia este o ipostaza a muzicii. Au spus-o in felul lor, printre altii, mai demult Paul Verlaine, programatic, si mai de curand, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar in lirica noastra a demonstrat-o Mihai Eminescu: asa cum se expliciteaza in analiza structurala a unui esantion eminescian, poemul “Rugaciune”, harazit cu o tonalitate sacrala modulata succesiv, grav luminos si solemn:“Rugamu-ne-ndurarilor,/ Luceafarului marilor,/ Din valul ce ne bantuie / inalta-ne, ne mantuie, / Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara/ O, Maica Preacurata/ Si pururea Fecioara,/ Marie!”

Problema centrala cuprinsa in poeziile lui Eminescu ca si orientarea pregnant romantica, caracterizeaza si proza sa. Poetul este dator sa slujeasca cu devotament si credinta neprecupetite cauza poporului, a carui viata trebuie sa constituie principala sursa de inspiratie a oricarui scriitor si modelul suprem al creatiei literare este literatura populara, considera el. Opera de mare originalitate creata de Eminescu cuprinde intr-o viziune unica experienta inaintasilor si a contemporanilor si deschide un orizont nou pentru orientare poetilor de mai tarziu. Eminescu a turnat “in forma noua limba veche si-nteleapta”, asociindu-i cu maiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvantului o forta de sugestie pe care nici un alt scriitor roman anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat si continua sa exercite o influenta covarsitoare asupra dezvoltarii poeziei romanesti, a fost tradusa in peste treizeci de limbi si comentata in peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciana a ajuns sa fie cunoscuta pe toate continentele.

Nedreptatit in timpul scurtei sale vieti, de numai treizeci si noua de ani, si neinteles de oficialitatea contemporana lui, Eminescu este cinstit astazi ca unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai culturii poporului roman. Academia Romana l-a ales membru post-mortem. “A fost o data ca-n povesti, /A fost ca niciodata…”. Dar “El n-a plecat din parte-n alta parte/ Si n-a fugit din Iasi la Bucuresti,/ Ci-n largul suferintei omenesti/ Ori, mai adanc, in propria sa moarte,/ Se scufunda sa ne aduca vesti/ Si piatra la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Paunescu, in versurile sale adresate Luceafarului poeziei romanesti.

Anul 2000, nu numai pentru ca s-au implinit 150 de ani de la nasterea lui, pentru noi, romanii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci si pentru ca ne-am obisnuit sa-l purtam cu noi in toate imprejurarile de exceptie ca pe un reper ideal. Desi este nascut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecarui an se incalzesc sub respiratia geniului sau, apoi vara, cand a murit, zilele de 15 iunie devin pline de racoarea tineretii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri si varste, Eminescu este steaua noastra solara. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arata mai nobil, mai sincer si mai frumos; il cauta poetii si il iubesc indragostitii de pretutindeni, natura freamata “la mijloc de codru des” sau pe “lacul codrilor albastru” si se limpezesc astrii si “scapara”, copiii se copilaresc si batranii se inteleptesc.

Acesti psalmi ai romanilor pe care ii gasim in poezia sa credincioasa si chiar in cea de iubire au intrat pentru totdeauna in zestrea cu care venim pe lume si ei ne insotesc pana in ultima noastra clipa. Un roman poarta toata viata in celulele trupului sau spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 150 de ani, dar Eminescu este vesnic tanar; desi s-a nascut in secolul 19, poetul a traversat sangerosul secol 20 ca o stea luminoasa si datatoare de vesnicie, iar acum intrand in secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, ramanand una dintre putinele certitudini si frumuseti.

Cateva cuvinte ale unui critic literar roman mi-au ramas la inima “in cele mai grele imprejurari ale vietii noastre, sa luam lumina de la niciodata pieritorul poet al romanilor!” Asa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, “E unul care canta mai bine decat mine./Cu-atat mai bine tarii si lui cu-atat mai bine”. Dar prima fiinta care il numeste pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… “Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrange,/ Al tau geniu peste veacuri ramane-va pe pamant…”si nu stiu daca am fi avut poezia de dragoste eminesciana, de n-ar fi existat ea! aceasta, “doamna a inimii mele”. Veronica scrie poezia — “Ce n-ar da un mort in groapa, pentr-un rasarit de luna” — fara sa fi stiut ca Eminescu s-a stins. Cineva parca i-a transmis sa se retraga la manastire. Un lucru sublim! Iata cum, doamna avea acea rezerva de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce in pustnicie, ca un fel de mantuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea in fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neimplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea ca in viata trebuie sa treci si prin mari cutremure sufletesti. Fara aceste suferinte, suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrala, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus ca Veronica s-a sinucis, ca a luat arsenic, ca dorea de mult sa-si puna capat zilelor. Eu nu cred ca Veronica s-a sinucis. Pentru ca manastirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, sa-i fi trimis niste raze de lumina in sufletul ei framantat. Cred ca ea a comunicat in ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia sa intrerupa aceasta comunicare. Abia acum intrase in dorul adevarat de Eminescu, pentru ca el nu mai era. Nu putea sa faca acest gest, ar fi fost un mare pacat. Eu cred ca Veronica, acea fata frumoasa, acea ardeleanca nascuta la Nasaud, s-a stins, ca in poezia noastra populara, de prea multa dragoste. Asa cred ca a murit Veronica. A ars dintr-o data, ca un arbore atins de flacari, mergand prin padurile Varatecului… din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Roman de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, traind in preajma muntilor, – mai cu seama in Ardeal si Moldova de sus – sub greaua coroana habsburgica, cresc mai vanjosi si mai aprigi, si arata pentru incercarile de smulgere a lor din pamantul strabun lungi radacini firoase, asemeni acelora ce apele curgatoare descopera in malurile cu copaci batrani. El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totodata de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului romanesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza stiintei, cugetarii, simtirii si instinctului acestui neam. Sintezele se interpreteaza insa individual si local. Omul Eminescu aducea cu el din adancul generatiilor care se succeda ceva foarte vast si foarte adanc. Iar locul unde se nascuse ii dadea din cetatile si bisericile sale un sentiment istoric, de lungi infatisari seculare. Un om ca el il vom avea din nou numai cand peste o epoca limpede va domina o minte inalta, avand curajul de a ramane sus pe pisc orice ape invalmasite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fara Eminescu nu putem intelege bine, ca pe niste produse ale culturii romanesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Parvan, nici pe Arghezii. Avantul spiritual al lui Eminescu s-a propagat in acestia si in altii, largind orizontul lumii pentru noi toti. Un geniu este o lumina nobila, numai spiritelor alese le este permis sa iasa din propriul lor orizont, un mare om se naste in doua randuri: prima oara ca om, a doua oara ca geniu. Cand un om este o glorie pe fruntea natiunii sale, natiunea care nu baga de seama acest lucru uimeste in jurul ei neamul omenesc.

Avem o tara, o istorie deosebita, suntem un popor plin de inteligenta, imaginatie si poezie. Viata! e sfanta. in tara ta nu esti sclavul nimanui. Iata de ce de fiecare data cand am plecat departe m-am intors aici unde m-am nascut, aici unde imi este locul. Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume, nu ma lasa, cum bine spune si vecinului meu Mircea Rusu, – spun vecinului meu, pentru ca satele in care noi ne-am nascut sunt despartite doar de cativa kilometri si de Mures — care este un interpret de seama al cantecului nostru romanesc ce-ti merge la inima ascultandu-l.
Ore in sir pline de istorie si de poezie si nu mi-ar ajunge alte mii de ore in care sa vorbesc despre aceste plaiuri mioritice manoase, acest templu sfant, Muntii Apuseni, aceste minunate plaiuri ale Ardealului unde am vazut lumina zilei.

***

VISÂND LA LUCEAFÄ‚RUL NEMURITOR…

Sunt o sufletista, mi-au ramas in minte atatea amintiri minunate. in manastirile pe care le-am vazut, cand treceam pe sub portaluri, ma rugam sa-mi dea bunul Dumnezeu inca multa sanatate ca sa pot sa astern pe hartie tot ceea ce pe mine in drumurile, in calatoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botosanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri si paduri, admirabil descrise in versurile poetului national Mihai Eminescu. De altminteri, in aceasta zona au mai vazut lumina zilei si alte personalitati de prim rang ale culturii romanesti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Stefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipotesti, unde s-a nascut poetul nepereche, in poarta complexului Mihai Eminescu era ca intr-o zi de sarbatoare. Grupuri de turisti si localnici care te primesc cu zambetul pe buze curiosi sa afle ce mai e nou prin capitala, bucurosi ca nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, nascut la 15 ianuarie 1950. Colt de legenda care a vegheat primii pasi in lume si poate primele stihuri, ale baietului care colinda padurile visand la Luceafarul nemuritor. Prin toate incaperile prin care am trecut ne-a insotit poetul care ne privea din fotografiile asezate alaturi de parinti si sora sa pe toti peretii. Camerele parca ar fi locuite si acum. Pe masa calimara asteapta ca Mihai sa puna cerneala in ea si sa aprinda lampa de alaturi. Am scris un vers de-al poetului si am semnat in cartea de onoare a casei memoriale din Ipotesti, loc de simboluri in sfintenia cuvantului.

in bisericuta Ipotestilor chipul lui Eminescu apare zugravit printre mucenicii cu aura cernita alaturi de alte glorii ale neamului romanesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se afla in fata casei muzeu.

Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia in bronz, este portretul in ulei al “Odei in metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante si sublime versuri intru marturisirea sentimentelor de dragoste. A fost in acelasi timp si un excelent, unic in felul sau, admirator si portretist al frumusetii. Spicuind fragmente din poeziile sale, traim senzatia unei calatorii intr-o lume in care frumusetea capata cand contururi de vis, cand de realitate, un taram in care limitele dintre real si ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit si ars pana la atingerea acelei inalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeti ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu ramane pentru totdeauna unul din mesterii cuvantului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, conditiile de trai precare, neaderenta la moravurile sociale si politice ale vremii, trairile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al caror ecou strabate atat in versuri cat si in “Geniu pustiu”, – nuvela romantica cu sensuri filozofice, dar si cu implicatii sociale – i-au afectat grav starea sanatatii. La 15 iunie 1889, dupa o grea suferinta, a trecut in nemurire cel mai iubit poet al romanilor, unul dintre cei mai mari poeti ai lumii.

Toate popoarele isi aleg printre gloriile panteonului lor national, pe aceia care le reprezinta mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rusii pe Puskin. Romanii ii deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta in fata lumii intregi, fiindca ei insisi au dobandit in opera lui constiinta insufletitoare a trecutului si a nazuintelor lor si le-au inspirat increderea deplina in puterea lor de a imbogati, prin creatie originala, cultura universala…

***

SFÂNTUL GHIERSULUI ROMÂNESC…

Mult mai usor ni-l putem imagina fizic pe Stefan cel Mare. Marturia lui Neculce despre Stefan cel Mare este mai pregnanta si mai in relief decat orice film documentar s-ar fi facut, daca ar fi existat film sau se va face despre Stefan cel Mare, chiar si atunci cand arta filmului din viitor se va perfectiona intr-atat incat sa se poata filma trecutul arhaic. Mult mai usor ni-l putem imagina ca faptura pe Balcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat in miscarea maselor intr-atata, incat chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poarta pecetea actiunilor lor. Infinit mai usor ne este sa ne imaginam faptura lui Caius Iulius Caesar trecand Rubiconul sau prabusindu-se strabatut de pumnalele lui Brutus, in Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea il simtim in tot ce avem mai bun, in sensibilitatea noastra; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decat ca pe propria noastra sensibilitate. Eminescu este in tot atatea feluri ca infatisare, in cate feluri sunt ca infatisare cei care-i inteleg opera, cei care-i adauga moneda cu propria lor moneda. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafar, chipul lui de pe urma, cel transfigurat de existenta, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugereaza aproape nimica. Dovada este ca nici unul dintre pictorii nostri vestiti, nici unul dintre inzestratii nostri sculptori nu si l-au putut imagina convingator ca si fiinta. El nu putea fi nici inalt si nici scund, nici gras si nici slab, nici brunet si nici blond, pentru ca partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise si ramase noua. Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus si nu e nici o gresala daca ma repet este portretul in ulei al “Odei in metru antic”

Trec pe langa plopii fara sot ai marelui poet si imi aduc aminte ce spunea Nichita Stanescu, – poetul roman nominalizat la Premiul Nobel pentru literatura – despre vocea lui Eminescu: “Si totusi, stiu ceva cu precizie despre faptura biologica a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensitatile ei, cu timpul ei. Nu pe o banda de magnetofon, ci in cele mai nemaipomenite “conserve de voci posibile: in sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conserva mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuantat vocea cuiva, cum o conserva sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservarii, sintaxa reprezinta puterea cea mai materiala a partii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integranta din trup. Ele nu pot fi despartite de trup. Ele au rolul de a pune in legatura trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om sa fi vorbit cu plantele nu stiu sa fi fost. Om sa fi vorbit cu animalele, cu pestii, cu insectele nu stiu sa fi fost. Si daca ce e mai concret, osul, se mai pastreaza, ce e mai abstract din trup — cuvantul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concretete, prin scriere — devine cea mai durabila parte a trupului nostru. Cuvantul trage dupa sine si gandirea celui care-l spune. El pastreaza insa si ceva din aroma trupului care-l rosteste. Cei mai buni actori ai nostri, dar mai ales poetii, cei care l-au iubit si dinlauntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare si recitandu-l, respectandu-i sintaxa si dulcea claritate a cuvantului scris, ii revine vocea, pururi vie”.

Si apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi: “A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fara sa-l supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava.

in toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebita, inchisa. Trebuie vorbit pe soptite… intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe incercari, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decat proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici in romaneste…

Ma numesc unul din oamenii in viata, care l-au vazut pe Eminescu in carne si oase. Eram copil de noua ani. L-am zarit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. “Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l tin minte. Se pare ca poetul nu mai facea parte din viata lui si ca traia o metempsihoza straina. Nu puteam sti atunci cine era sa fie Eminescu, si ar fi fost normal sa-i uit numele auzit. E curios ca nu l-am uitat. Mi-a ramas in ureche, o data cu tonul de stupefactie si de compatimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a ramas aninat ca de o schita de fum. Nu ma puteam gandi, atunci, ca dupa cincizeci si cinci de ani trecuti voi evoca intr-o pagina de tipar ceea ce incepea sa fie, inca de pe atunci, o amintire…”
Alte marturii despre Eminescu ne fac sa-l pastram mereu in gand pe poetul nepereche. “intr-o seara frumoasa de primavara, pe cand pomii prind sa infloreasca, se raspandise in Botosani vestea ca poetul Eminescu s-a intors de la manastirea Neamtului si ca e pe deplin sanatos. Fiecare se grabea sa-l vada. L-am vazut si eu pentru intaia oara intr-un colt de strada, strangand cu multa caldura mana lui Scipione Badescu. Era voinic si vioi. Fara burta, fara mustati, parea foarte tanar si parca nu-mi venea sa cred, ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atata. Raspundea zambind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta imbracaminte de om nevoias. Straie groase de siac — desi era cald — in cap o palarie inalta, neagra si veche. Poetul radea! era sanatos, vesel, multumit. Cate odata se plimba pe strada intovarasit de biata lui sora, care-l iubea atat de mult. Dansa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din cand in cand se opreau in fata unei pravalii si rugau sa li se aduca un scaun. Poposeau. Dansa era ca si el de nalta, cu fata searbada, bolnavicioasa, ochii ei de o adanca suferinta, cautau trist, dar dulce — era dulce si privirea si zambetul ei…

Uneori il stapanea o adanca melancolie. Calca incet si rar, capul mereu lasat in jos. ii placea sa rataceasca prin locuri parasite, sa nu-l insoteasca nimeni. Se furisa in singuratatea aleilor din gradina Varnav. Se oprea in loc si asculta cantecul pasarilor… apoi se pleca de culegea carabusi, ii punea in palma si statea cu mana intinsa, pana ce ei isi luau zborul, in vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe care el atat de mult le iubise, si cadeau molcom peste dansul, cadeau lacrimile primaverii…

intr-o zi ploioasa de toamna, poetul — imbracat intr-un palton terfelit si cu aceeasi palarie in cap, cu care venise de la manastirea Neamtului — se invartea jur imprejurul casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre inlauntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare suma de bani. A stat mult in ploaie. De cateva ori a dat sa intre… De cateva ori s-a intors de la usa… Nu mult dupa aceea auzii ca poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai intors…”

“Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 in casa de sanatate a doctorului Sutu. A doua zi Vineri dupa dorinta domnului Maiorescu s-a facut autopsia la spitalul Brancovenesc si s-a constatat intre altele ca creierul lui Eminescu cu toate ca se gasea in stare de inmuiere (ramolitie), totusi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decat creierul lui Schiller.

Sambata dupa amiaza corpul raposatului a fost expus in biserica Sf. Gheorghe, fiind asezat pe un catafalc simplu impodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desavarsire schimbata. Jur imprejur se vedeau mai multe coroane si anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constitutionalul, din partea studentilor universitari Unirea, din partea Academiei romane. Langa sfesnicul de la catafalc erau depuse “Poiesiile” poetului, Convorbirile literare si Fantana Blandusiei. Pe la orele 4 si jum.d.a. s-a inceput slujba de inmormantare. Publicul venise in numar destul de mare. Au fost de fata domnii Lascar Catargiu, T. Rosetti, M. Kogalniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihailescu si o multime de ziaristi si studenti. Corul, condus de d. C. Barcanescu, a miscat foarte mult pe asistenti cand a cantat poezia raposatului “Mai am un singur dor”. Dupa terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevarul, a pronuntat un discurs facand elogiul lui Eminescu ca poet si ca ziarist. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserica si pus intr-un car funebru, simplu, asa cum si-a dorit, imbracat intreg in negru, de jur imprejur “tinere ramuri”, cu frunze si florile lui de tei si tras de doi cai. Cortegiul, avand in frunte un singur poet, se puse apoi in miscare luand drumul prin strada Coltei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile in ochi pronunta un discurs.”

Un tei sta la capul poetului nepereche, acolo in Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu isi doarme somnul de veci. “Astfel se stinse, in al optulea estru de viata, cel mai mare poet pe care l-a ivit si il va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Calinescu.

“Cateva luni de la moartea poetului, intr-o dimineata, pe strada teatrului din Botosani, se scoteau in vanzare cateva lucruri: o canapea, vreo doua sofale si niscaiva carti. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui sora, Emilia Eminescu, murise si ea, si acum aceste cateva lucruri, toate foarte vechi, toate harbuite, graiau lumii de saracia, de mizeria in care au trait cei care le-au avut…” A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a ramas cel mai mare poet al nemului romanesc.

Rodica Elena LUPU
VACANÅ¢E, VACANÅ¢E… (Vol II)
“Drumuri printre amintiri”
Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2004