Pentru tot ce mi se întâmplă bun, mă simt dator să spun cuiva: mulţumesc!

Câte unii îmi spun: Nu mai mulţumi ! Dar eu nu pot. E ceva neîmplinit în ce mi se întâmplă bun dacă nu mulţumesc.

Când am început să vorbesc, printre primele cuvinte pe care am fost învăţat să le rostesc, acesta a fost: „Mulţumesc”. Mama m-a învăţat ca de fiecare dată, când primesc ceva în dar, chiar şi un cuvânt bun sau o privire caldă, să spun: Mulţumesc! Acest cuvânt mi-a intrat în adâncul-adâncului fiinţei şi nu mă mai pot „dezbăra” de el. Şi nici nu vreau.

Prietenul meu israelian a cam râs de mine, când, după ce şoferul de autobus mi-a dat biletul de călătorie, i-am spus: Mulţumesc! Iar acesta mi-a şi răspuns.

Casieriţei de la supermarket, când îmi dă restul şi bonuleţul, cum să nu-i spun mulţumesc? Dar uneori ea mi-o ia înainte. Şi-atunci îi spun: Eu mulţumesc.
Celui care mă pofteşte să intru în lift înaintea lui, cum să nu-i spun „Mulţumesc”?

Spunând „mulţumesc”, mă simt bine cu mine însumi, ca şi cum mi-aş fi spus şi mie „mulţumesc, că ai spus mulţumesc”.

Se găseşte mereu câte unul care mă întreabă nedumerit/ironic: de ce tot mulţumeşti? Nu îi răspund. Deşi ştiu de ce. Şi îi mulţumesc (în gând) aceluia pentru întrebare. Aşa cum mulţumesc multor altora pentru unele întrebări şi pentru răspunsurile lor la întrebările mele.

Aşa cum mulţumesc cuvintelor că nu mă părăsesc şi că mă ajută.
Aşa cum mulţumesc pâinii că e atât de bună cu mine.
Aşa cum mulţumesc fiinţelor dragi pentru că mi-au devenit dragi.
Aşa cum mulţumesc adânc întâmplării care mi te-a adus în cale, iubito.
Aşa cum mulţumesc clipei aceleia care ne-a cununat pe viaţă.
Aşa cum mulţumesc luminii că nu mă ocoleşte şi lupilor că mă ocolesc.

Mulţumesc şi iar Mulţumesc. Scriu cu majusculă acest cuvânt, pentru că zace în el ceva sacru, misterios şi hieratic şi teribil de frumos. În acest cuvânt şi în gândul care îl însoţeşte. Pentru că, am uitat să spun un lucru esenţial-esenţial: dacă e rostit fără gândul corespunzător, gândit în plenitudine, acest cuvânt nu valorează întreaga lui valoare.

Sunt atât de bolnav de acest cuvânt că Mulţumesc în ştire şi-n neştire, în stânga şi în dreapta. Mulţumesc câinelui când vine la mine şi îmi linge mâna. Mulţumesc calului că mă încălzeşte cu grumazul lui strălucitor şi puternic. Mulţumesc pisicii că stă lângă mine ghemuită şi toarce în tihnă, cafelei îi mulţumesc pentru că este aromată şi dulce, florilor că îmi bucură simţurile cu culorile şi miresmele lor uluitoare, mamei că mă ocroteşte de acolo de sus unde se află, mulţumesc lacrimilor că îmi umplu ochii. Ce trist aş fi să nu mai am lacrimi! Ce orfan m-aş simţi să nu mai am mamă nicăieri. Ce pierdut m-aş simţi să nu mai am pe nimeni şi nimic cărora să le spun „Mulţumesc”.

Când cel drag se întâmplă să şadă tăcând lângă mine, îi mulţumesc din suflet că este aici, cu mine, că respiră acelaş aer ca şi mine, că există în aceeaşi lume cu mine, în acelaş timp de viaţă şi în acelaş spaţiu fizic şi sufletesc.

Prietenilor dragi aflaţi departe/aproape, le mulţumesc că mă caută şi mă au cu ei şi în ei.

Mulţumesc bucuriei că a poposit la mine. Mulţumesc cuiva, nu ştiu bine cui, pentru întâmplarea atât de bună, de miraculoasă, de a fi primit viaţă. Fireşte, trebuie să mulţumesc mamei, dar nu e destul, Darul e mult prea covârşitor. E incomensurabil.

Viaţa! Mulţumescul meu nu este destul de mare pentru asta.

De aceea trebuie să-L am şi să-l avem aproape, pe El, pe Dumnezeu. Ca să am, ca să avem cui mulţumi, Cuiva mai presus de oameni. Nu e un motiv destul de puternic pentru ca El să existe? Dar mai sunt şi multe alte motive.

Zâmbiţi? Am bătut câmpii? Am repetat banalităţi? Am înşirat prea multe cuvinte? E adevărat. Nu ştiu ce-mi veni. Poate gândul că toate lucrurile acestea cărora trebuie să le zicem „Mulţumesc” sunt atât de mari şi de încăpătoare încât nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor şi ale timpurilor.

Oricum, îţi mulţumesc fireşte şi dumitale, stimate cititorule, şi nu în ultimul rând, pentru că ai avut răbdarea şi bunătatea să te opreşti din drumul vieţii, şi ţi-ai rupt din timpul trăirii ca să citeşti aceste nevrednice şi simpluţe rânduri. E un dar de preţ pe care mi l-ai făcut. Cum aş putea să nu-ţi mulţumesc? Poate că, în marea mea vanitate, chiar de-aceea scriu, ca cineva să aibă pentru ce să-mi mulţumească.

Poate îşi va aduce aminte de mine şi când eu nu voi mai fi iar el va fi şi pentru asta nu pot să nu-i spun „Mulţumesc” încă de-acum.

Nu, nu pot şi nici nu vreau, în ruptul capului, să mă vindec de această boală copilărească, naivă şi caraghioasă, de a zice la tot pasul „Mulţumesc”.

Zoltan TERNER
31 IANUARIE 2010

Acest articol a fost publicat duminică, ianuarie 31st, 2010 at 12:36 am in Opinii. Poti urmari comentariile la acest articol aici RSS 2.0 feed.