Zoltan TERNER: “Pastila saptamanii (9) – Multumesc”

Pentru tot ce mi se intampla bun, ma simt dator sa spun cuiva: multumesc!

Cate unii imi spun: Nu mai multumi ! Dar eu nu pot. E ceva neimplinit in ce mi se intampla bun daca nu multumesc.

Cand am inceput sa vorbesc, printre primele cuvinte pe care am fost invatat sa le rostesc, acesta a fost: “Multumesc”. Mama m-a invatat ca de fiecare data, cand primesc ceva in dar, chiar si un cuvant bun sau o privire calda, sa spun: Multumesc! Acest cuvant mi-a intrat in adancul-adancului fiintei si nu ma mai pot “dezbara” de el. Si nici nu vreau.

Prietenul meu israelian a cam ras de mine, cand, dupa ce soferul de autobus mi-a dat biletul de calatorie, i-am spus: Multumesc! Iar acesta mi-a si raspuns.

Casieritei de la supermarket, cand imi da restul si bonuletul, cum sa nu-i spun multumesc? Dar uneori ea mi-o ia inainte. Si-atunci ii spun: Eu multumesc.
Celui care ma pofteste sa intru in lift inaintea lui, cum sa nu-i spun “Multumesc”?

Spunand “multumesc”, ma simt bine cu mine insumi, ca si cum mi-as fi spus si mie “multumesc, ca ai spus multumesc”.

Se gaseste mereu cate unul care ma intreaba nedumerit/ironic: de ce tot multumesti? Nu ii raspund. Desi stiu de ce. Si ii multumesc (in gand) aceluia pentru intrebare. Asa cum multumesc multor altora pentru unele intrebari si pentru raspunsurile lor la intrebarile mele.

Asa cum multumesc cuvintelor ca nu ma parasesc si ca ma ajuta.
Asa cum multumesc painii ca e atat de buna cu mine.
Asa cum multumesc fiintelor dragi pentru ca mi-au devenit dragi.
Asa cum multumesc adanc intamplarii care mi te-a adus in cale, iubito.
Asa cum multumesc clipei aceleia care ne-a cununat pe viata.
Asa cum multumesc luminii ca nu ma ocoleste si lupilor ca ma ocolesc.

Multumesc si iar Multumesc. Scriu cu majuscula acest cuvant, pentru ca zace in el ceva sacru, misterios si hieratic si teribil de frumos. in acest cuvant si in gandul care il insoteste. Pentru ca, am uitat sa spun un lucru esential-esential: daca e rostit fara gandul corespunzator, gandit in plenitudine, acest cuvant nu valoreaza intreaga lui valoare.

Sunt atat de bolnav de acest cuvant ca Multumesc in stire si-n nestire, in stanga si in dreapta. Multumesc cainelui cand vine la mine si imi linge mana. Multumesc calului ca ma incalzeste cu grumazul lui stralucitor si puternic. Multumesc pisicii ca sta langa mine ghemuita si toarce in tihna, cafelei ii multumesc pentru ca este aromata si dulce, florilor ca imi bucura simturile cu culorile si miresmele lor uluitoare, mamei ca ma ocroteste de acolo de sus unde se afla, multumesc lacrimilor ca imi umplu ochii. Ce trist as fi sa nu mai am lacrimi! Ce orfan m-as simti sa nu mai am mama nicaieri. Ce pierdut m-as simti sa nu mai am pe nimeni si nimic carora sa le spun “Multumesc”.

Cand cel drag se intampla sa sada tacand langa mine, ii multumesc din suflet ca este aici, cu mine, ca respira acelas aer ca si mine, ca exista in aceeasi lume cu mine, in acelas timp de viata si in acelas spatiu fizic si sufletesc.

Prietenilor dragi aflati departe/aproape, le multumesc ca ma cauta si ma au cu ei si in ei.

Multumesc bucuriei ca a poposit la mine. Multumesc cuiva, nu stiu bine cui, pentru intamplarea atat de buna, de miraculoasa, de a fi primit viata. Fireste, trebuie sa multumesc mamei, dar nu e destul, Darul e mult prea covarsitor. E incomensurabil.

Viata! Multumescul meu nu este destul de mare pentru asta.

De aceea trebuie sa-L am si sa-l avem aproape, pe El, pe Dumnezeu. Ca sa am, ca sa avem cui multumi, Cuiva mai presus de oameni. Nu e un motiv destul de puternic pentru ca El sa existe? Dar mai sunt si multe alte motive.

Zambiti? Am batut campii? Am repetat banalitati? Am insirat prea multe cuvinte? E adevarat. Nu stiu ce-mi veni. Poate gandul ca toate lucrurile acestea carora trebuie sa le zicem “Multumesc” sunt atat de mari si de incapatoare incat nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor si ale timpurilor.

Oricum, iti multumesc fireste si dumitale, stimate cititorule, si nu in ultimul rand, pentru ca ai avut rabdarea si bunatatea sa te opresti din drumul vietii, si ti-ai rupt din timpul trairii ca sa citesti aceste nevrednice si simplute randuri. E un dar de pret pe care mi l-ai facut. Cum as putea sa nu-ti multumesc? Poate ca, in marea mea vanitate, chiar de-aceea scriu, ca cineva sa aiba pentru ce sa-mi multumeasca.

Poate isi va aduce aminte de mine si cand eu nu voi mai fi iar el va fi si pentru asta nu pot sa nu-i spun “Multumesc” inca de-acum.

Nu, nu pot si nici nu vreau, in ruptul capului, sa ma vindec de aceasta boala copilareasca, naiva si caraghioasa, de a zice la tot pasul “Multumesc”.

Zoltan TERNER
31 IANUARIE 2010