Adrian BOTEZ: “Glasurile apei – Poeme de suflet”
DESPRE MINE
despre mine – de-acum
voi vorbi la trecut: ceilalţi
nu vor vorbi
deloc
smulge-mă somnului – Doamne
să n-aud paşii morţii
smulge-mă vieţii – să
nu mai simt – priponită în nări
duhoarea crimei perpetue
mi-e silă – ruşine cumplită mi-e – de muncile
sângeroase ale
pământului – mi-e indiferentă
crucea de martir – exasperat sunt de
repetiţiile conştiincioase ale absurdului
doar pe Hristos – semen şi – blând
Călăuză – îl îngădui – pe sub
întunecaţii chiparoşi – insistent şi
grotesc foşnitori – până la scârţâit de
cavou
*
trecătorule – du-te şi spune
cui mai ştie ori mai
poate-asculta – că eu am murit aici – apărând
legile Lui – ucigând
impostura
DESPRE CEL NĂSCUT ATUNCI, ACOLO…
Te-ai născut între cei mai săraci dintre
săracii Pământului: între cei care nu au
chipul măreţului Om – şi între
pribegi
nimeni nu a mai văzut atâtea
punţi de lumină – între
peticele întunericului lumii – nimeni
nu a mai văzut atâta
speranţă – între cei care deja
plecaseră capul – pentru izbitura
finală
Te-ai născut – deci – pentru ca să
vindeci nădejdea
şi toţi cei cu ochii plecaţi – din mine – deodată
s-au privit drept în ochi şi
s-au recunoscut
în fiecare clipă Te naşti – eşti în
mine – deşi
o faci cu atâta putere – încât
fiecare clipă arde orbitor – şi apoi
în cenuşă se prăbuşeşte
va veni un Crăciun al orbilor
de tot şi senin fericiţi – fără nicio umbră de
funingine sub pleoape
până atunci – noi – cei săraci – şi
voi – cei orbi
să nu ne pierdem atingerea
caldă a mâinilor: între
mâinile noastre – gingaş unele cu altele
nuntite – se coace jar pentru
Stea şi jar pentru Pâine – şi
Pâinea – sub crusta ei de lumină – pe toţi
ne numără şi ne
răs-numără – precum raze ale unei Nesfârşite
Viitoare Dimineţi: Dimineaţa
Turmelor Luminii – îmbulzite
sub sunet de clopot – spre
Cerul care nu se va mai închide
*
nimeni nu va mai ucide: Sângele va rămâne în
veşnic Potir
Te-ai născut să
împaci – Te-ai născut să
uneşti – Te-ai născut să
aboleşti muşcătura – împunsătura
umilinţa cumplită de a fi dedesubtul tăieturii
crimei
eşti Dumnezeul meu – al
singurei mele iubiri
dar Tu – Pruncule – nu poţi fi
Dumnezeul meu şi Dumnezeul
lor: nu eşti Stăpân al Hotarelor – ci
Bucurie şi Lumină fără
început şi sfârşit
*
niciodată n-ai ucis întru
hotar – ci ai vindecat
mereu – întru
recunoaştere
*
Paiul de Iesle – din
Stea – Steaua din
Coroană de Mag – Coroana
adânc rotită în Fântâna
sufletului meu
de-a dreapta Coroanei
Bourul – de-a stânga
Asinul : în mijlocul
Crucii – Pruncul Păstor
Inorogul
cu frunte-nsângerată de sudoarea
efortului luminii – înţeleaptă cât toate
Scările
ÎNTRE FULGER ŞI TUNET
între fulger şi
tunet – se desfăşoară fiinţarea
mea: Dumnezeu fulgeră – chiar
trăsneşte – inspirat de puritatea
stâncilor – iar eu
eu – puturosul om – întârzii
potrivind sunetele
tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc
Ei – Triumfalei întru
Fastul Exploziei Facerii
Lumini
Poezie – ajunge-L din urmă pe
Nevăzutul Cosmic – sau măcar pe
Distinsul Dirijor!
GLASURILE APEI
pârâul gungureşte – râul – de-acum
vorbeşte – fluviul începe şi
ţine discursuri – iar marea şi
oceanele – profetizează
tunător
Adrian BOTEZ
februarie 2010
Răscolitoare poeme, de o frumuseţe crudă şi sălbatică a sublimului! Cununa însângerată, stigmatele Poesiei se împlântă pe frunte şi-n palme, la picioare şi-n coastă. Un alt crucificat pentru Adevăr şi Frumos…
Dar ce viziuni întrezăresc la răsăritul apusului!
Se înseară în lume, în suflet în gânduri.
Vino, Doamne şi ne acoperă cu spinii din inimă, cu rana din coastă, cu sângele dintru vin prefăcut şi cu Trupul aluatului Tău plăsmuite sub boarea de Duh pe altarele lumii!
Vino şi vezi un Poet care te iubeşte până la identificarea în suferinţă, cu Tine!
Iar eu, nevrednica, “mănânc şi plâng./Mănânc”.
Cezara Adamescu