Cezar IVA‚NESCU: “Logos, eros si agape”

Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu si logoi discriminatori) ni se reveleaza in aceasta intiie editie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului “sunet interior“ (“Sfinta lumina din inima“), pur si fluent cum trebuie sa fi sunat argintul primelor clopote tibetane in pacea postdiluviului, latenta manifestata cu o infinita pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuala inaugurind in limba romana acea transcendenta asumptiva a discursului care-si creeaza un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunt: “Si daca ramuri bat in geam/ Si se cutremur plopii,/ E ca in minte sa te am/ Si’ncet sa te apropii.”; imediat el flueaza, limba in incantatie magica, imediat sugereaza vuetul infernal al resorbtiei lumilor in disolutia finala (ca in Memento mori), vorbirea suprema, sabdabrahman: “in vuetul de venturi auzit-am a lui mers/ Si’n glas, purtat de cantec, simtii duiosu-i vers“.

Ceea ce unicizeaza acest sunet, vecinie invocata muzica eminesciana, ceea ce tine totul intr-o mutuala imbratisare amoroasa (odi et amo) e acea, pendulare intre eros si agape care inchipuie melodia eminesciana, (“Melodia este aceea care face farmecul muzicii. Ea este cel mai greu de realizat. Rabdarea si studiul sint suficiente pentru a aseza laolalta sunete placute, inventarea unei melodii frumoase este insa apanajul geniului.” – Haydn), melodie inimitabila in, fapt dar “imitata“, bineinteles, de epigonii (in sens peiorativ de data aceasta) neinitiati in elementara stiinta prozodica, salutara si numai ca propedeutica disuasiva, stiinta care nu iti da dreptul sa te numesti poet original daca nu-ti inventezi ritmurile proprii si, – in rare si fericite cazuri – melodia. Pentru aceasta Cosbuc (nedepasindu-l pe Eminescu nici in ordinea inventiei ritmice) suna uneori ca “o ciocanitoare mecanica“,— aidoma unui contemporan fonfaind un text grotesc pe muzica lui Blaga: “Domnita din tara birsana/ Lumina sunt. Lacrima, Rana.” – pentru, ca inventia ritmica fara suflul melodiei e “un cadavru trist si gol“, vezi instrumentalismul modern, galimatias ecumenic… Ambitusul melodiei, eminesciene, de la palpitul vag al efluviilor vegetale, la labialele de foc vaginale, e o tesatura, o, urzeala fina ca firele unei pinze de paianjen, din care nu mai stii sa deosebesti impulsul carnii catre spirit de al spiritului rupindu-se cu regret, din habitaclul inmirezmat al carnii, caci totul e voalat in stravezime…

Curgerea (rhythmos) intrerupta rareori (dar in nici un caz de “dezacordul intre accentul ritmic si cel tonic“, — aminam deocamdata o discutie fatal otioasa) in acest prim corpus eminescian, nu intimpina obstacolul contringator (constrictor), diabolic (dia-bolos) al joasei si proastei filosofari, nici al vreunui canon religios, transa identificatoare topind conturele (ogoi-lor particularizati in enunturi dogmatice si aspirind la comunicarea unei “stiinte integrale” despre om numai prin acel special ictus anamnezic, sigiliu al magiei actului sacrificial al constiintei patetice: “Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura/ incet repovestita de o straina gura,/ Ca si cand n’ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,/ De-mi tin la el urechea…”. Nu trebuie sa uitam nici o clipa ca poezia a fost si ramine o arta temporala (sublimata sau subminata de o retorica) iar hieroglifa care o transcrie e doar o semeiografie, ca si notatia muzicala, simpla lectura (ca si a unei partituri), irelevanta pentru cei fara organ, poate declansa in altii, (cu “Traumorgan“) muzica divina a sferelor “che mouve il sole e l’altre stelle”; de aceea, dincolo de “judecati“, de gnoza explicita a versurilor, am simtit dintotdeauna aceasta, carte ca pe “el libro soberano de la ciencia de las ciensas“, sruti, doctrina relevata, “ceea ce a fost auzit“ si i-a ramas ca o noblete indelibila auzului.

Se poate usor observa oum toate acele idola mentis ale veacului sau (inclusiv retetarul romantic, nu sint insa si acea atitudine romantica profunda care nu poate fi mimata, despre care vorbea Mircea, Eliade) sint, pentru Eminescu, doar “pamintul“ despre care pomeneste Kularnava Tantra, “in timp ce unul cade pe pamint, altul poate sa se ridice singur prin intermediul pamintului” (sau, cu vorbele Nazarineanului, “nu omul e facut pentru simbata, ci simbata pentru om”): ca acest “pamint“ i-a trebuit pentru a atinge “paminturile pure”, ne-o arata cantitatea inspaimintatoare a manuscriselor.

Cantitatea inspaimintatoare a manuscriselor eminesciene (relicvarii si ele, ale pneumei) si unele capodopere, Luceafarul mai ales, pot sugera si o constiinta tragica a limitei, “o impietrire“ (“vas incremenit“) a spiritului european in ignorantia divisiva, a paradigmei stiintei, pe de o parte, si a “puritanismului crestin“, pe de alta parte, (“puritanismul crestin este putin mai vechi decit Evangheliile: el incepe cu Epistolele Sfintului Pavel. Si daca se observa ca Evangheliile, redactate la putin timp dupa aceea, nu mai pastreaza nici o urma din el, este la fel de sigur ca au fost citite de-a lungul secolelor in lumina polemicilor sfintului Pavel indreptate impotriva gnosticilor. Or, gnosticii sint aceia care au incercat primii sa treaca de la Eros la Spirit prin mijloace extreme de preferinta, mergind de la castrare pina la luxura sacra sau, de la «communio spermatica» a unor secte vasilidiene la cultul general al unei Sophia aeterna. Etern Feminin inaltat cu mult deasupra Creatorului biblic, Iahve.

Atacati fara incetare in doctrinele lor de catre Parintii Bisericii primitive, persecutati cu strasnicie mai tirziu de crestinismul institutionalizat, ei sint adevaratii precursori ai traditiilor difuze in erezia cathara si in misticile Nordului (sau cel putin in vocabularul lor) din care iau nastere, pe caile deturnate, care se cunosc, lirismul si romanul modern, care nu vorbesc decit de un amor “profan“, fara sa mai stie nici de unda vine, nici incotro se indreapta.“ — spune Denis de Rougemont in L’Amour et l’Occident) dar nu credem ca trebuie culpabilizat pentru aceasta tocmai Poetul nostru national, singurul “uomo universale“ pe care l-am avut; poezia si artele in general (amenintate cu “moartea“ de doua veacuri incoace, topos recurent al imbecilitatii) au constituit in fapt veritabilele heterodoxii europene originate de traditia culturala greco-latina, si Eminescu, in tentativa sa de a-si apropria fabulosul univers spiritual oriental (“Spiritualitatile orientale“ cum zicea careva) nu facea altceva decit — amenintat de “o ingustare a constiintei cosmice“ — sa-si potoleasca setea metafizica de absolut, de “ontic“, intuind, ca si Goethe, ultimul mare scriitor german universal, dupa E. R. Curtius, ca o reinviere spirituala autentica nu e posibila decit printr-o “nunta mistica“ a occidentului cu orientul; de la “nuntile din Susa“ si pina azi, cind “intr-adevar, a venit timpul in care va trebui scrisa o Suma a unei Philosophia Perennis, intemeiata impartial pe toate sursele ortodoxe, oricare ar fi ele“. (Amanda K. Coomaraswamy), orientul si-a exercitat fascinatia si influenta asupra constiintei europene obnubilate de orgoliu religios (iudeo-crestinismul nu tine cumva tot de “spiritualitatile orientale“?) si stiintific si bunul simt ne obliga sa denuntam fanatismul europeocentrist drept o puerilitate anacronica in genul Varlaam si Ioasaf, in care Buddha, ,,un cucon foarte frumos“, se converteste la crestinismul care avea sa rasara la cinci secole dupa moartea lui.

Constiinta tragica a limitei, despre care vorbeam, razbate in Luceafarul, peste “frumusetea ciudata, s-ar putea spune, liturgica, a versurilor sale“, peste hermetismul mallarméan infailibil, ca o damnare la o vecinica staza, la insularitate ontologica (noli me tangere): refuzul (sau neputinta) Mirumului de a patrunde in arcanele “fecioarei negre“ (“la vierge noire“) ne apare mai degraba ca o “mare renuntare“ decit ca ataraxie, o sfintenie cucerita nu fara tulburare dramatica, o insolitare a scenariului mitic pe care bazinul parea sa-l privilegieze dar nici “potenta feminina nu patrunde in conceptia despre divinitate“, nici nunta “sub chipul sizigiilor divine“ nu are loc. Si cu toate acestea si admitind si intruziunea biograficului in intelegerea acestei capodopere (“Scriind Luceafarul, Eminescu a schitat cea mai buna autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie insusi si lumii intregi“, M. Eliade), sau, poate, tocmai pentru ca nu vom reusi niciodata sa uitam ca poemul este si o diagrama simbolica a felului in care “se alege un crucificat“, nu orgolioasa insingurare luciferica ne copleseste ci prezenta eficienta a sfinteniei care se-mparfumeaza ca un portocal inflorit, caci “mireasma florii calatoreste cu vintul, dar mirosul sfinteniei calatoreste chiar si impotriva vintului“: oricita bolboroseala perversa biografica se va mai practica si de acum inainte (“mea manus est cupida/ mea mens est stupida“) viata sa ramine aceea a unui sfint (cu mult mai sfint decit unii papi incoronati sau patriarhi; ca sa nu mai vorbim de cei “minati“ la crestinism de sodomia gustata-n tinerete), a unui sfint care a scris poezii ca si San Juan de la Cruz cu care se inrudeste de altfel ca mare poet mistic: Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste Ca, resarirea stelei in tacere.

Cezar IVÄ‚NESCU
Logos, eros si agape
Luceafarul, anul XXXII, nr. 1425
2 septembrie 1989