Elena BUICA‚: “Lasata Secului de Pasti – Cu ploconul la nasi”

Ganduri si trairi puse la pastrare, tasnesc uneori pe neasteptate din strafunduri si calatoresc pe meleagurile sufletului in locurile dragi ale copilariei. Tablouri de altadata isi cer dreptul la cate o strafulgerare de lumina. Ma duce gandul in seara de LĂSATA SECULUI pentru intrarea in postul Pastelui, in comuna mea natala, Ţiganesti-Teleorman.

Era pe atunci obiceiul ca finii sa mearga cu ploconul la nasi. Pe inserate, cand terminau de hranit si adapat vitele din batatura, oamenii se pregateau sa plece cu ploconul sau sa primeasca pe cei ce vin cu plocon. Primeniti cu toalele de sarbatoare, pastrate in lada din odaia de la drum, cu ploconul frumos aranjat, finii porneau la nasi. Parca ii vad intrand pe poarta in curtea casei parintesti. Finul, mergand apasat si tacticos, dand importanta evenimentului, pasea inaintea femeii, cam cu doi pasi. intr-o mana tinea damigeana de vin zaibar, cum ii spuneam noi sau poate vin din vie americana si in cealalta mana tinea plosca cu tuica curata, facuta la cazanele din sat. infatisarea ii era plina de importanta, dar si de respect deplin pentru nasi, cei care raspund in fata lui Dumnezeu pentru viata lor dusa impreuna trup si suflet.

Pana la moarte nasilor le pronunta numele insotit de aceata calitate ce o aveau: “Alde nasa Stela si cu nas Mitica, plecara la nasa Lisandrina”. Femeia, in urma lui, umbla sfios, abia calca, semn ca da respect nasilor, dar si barbatului, omului ei. Obiceiul acesta de a merge femeia in urma barbatului, comun tarilor din zona balcanica, avea intelesul din mosi-stramosi: femeia trebuie sa dea respect omului ei fiindca el e cruce de barbat. Fina purta in mana o legatura. Era o fata de masa alba, numita meseala, cusuta cu frumoase flori. Era innodata in cele patru colturi pentru a putea cara o tava in care se afla o curca, sau poate gasca, pusa pe varza sau orez si coapta in testul taranesc, pe vatra arsa cu paie sau cu coceni. Avea acolo si o paine coapta si ea in test, direct pe vatra. Ajungeau la noi calde si mirosind imbietor, bunatati de care imi este tare dor si acum. imi placea sa ii privesc cu cata grija se imbracau. Nu aveau costume nationale ca in alte zone ale tarii, dar aveau totusi imbracaminte specifica zonei geografice in care traiau, campia Burnasului.

imi placea mai ales sa privesc ciumberul de cangar, o scumpatate pe vremea aceea, cu care fina isi imbrobodea capul. Avea legatura “in floare”, o anume intorsatura facuta in partea stanga a capului, semn ca era maritata. Era asa de frumos si meticulos ticluita aceasta infloritura, numita pe drept cuvant “floare”, incat iti atragea atentia imediat, semn de cochetarie feminina ce n-a disparut de la Eva pana in zilele noastre, oriunde si-au dus traiul urmasele ei. imi umpleam narile cu mirosul hainelor lor. Erau spalate numai cu apa de ploaie sau zapada topita, cu sapun facut in casa din grasime si soda caustica, uscate in bataia vantului, fara sa le calce, intinse doar cu mana si pastrate in “odaia mare”, impaturite frumos. Peste ele presarau flori de iasomie, de levantica sau de busuioc, dar de cele mai multe ori, hainele lor de purtare miroseau a pamant revan.

Intrau in casa, sarutau mana tuturor membrilor din familia nasilor in ordinea varstei, intai finul, apoi fina, turnau tuica intr-o canuta de pamant smaltuit — avea gustul mai bun – ciocneau facand urari si apoi se asezau la masa, punand tava in mijlocul mesei, conform traditiei locale, o tava de arama cositorita de tiganii costorari care se abateau vara prin satul nostru strigand: “Spoim tingiri, spoim tingiri, soro!”. Nasa completa masa cu alte bunatati. Mi-amintesc ca erau feluri putine de mancaruri pe vremea aceea, foarte departe de abundenta felurilor de preparate din zilele noastre. La masa abia se atingeau de mancare, din respect pentru nasi, dar si pentru ei.

Cumpatarea insemna buna crestere. La fel mancau si cand erau numai ei acasa, aratau un anume respect pentru bucate, faceau cruce painii cu varful cutitului inainte de a o incepe. Pe atunci se respectau cu sfintenie acele obiceiuri indatinate, rosturi invrednicite din batrani care alcatuiau temeiul vietii.

in timpul mesei vorbeau numai daca erau intrebati. Femeia mai mult tacea, iar barbatul schimba cateva vorbe cu tata si doar cand era sigur ca e randul la vorbit. isi cantarea bine cuvintele, dandu-le greutate. in tot timpul sederii lor la noi, parca aveau aerul ca iarasi se afla in fata altarului la cununie, cu nasii alaturi.

De-atunci, multe s-au schimbat, dar amintirile sunt esente tari, de care nu ne putem desprinde. Obiceiurile de altadata si fiintele dragi mie nu vreau sa le vad de la distanta, le apropii si retraiesc timpurile acelea impreuna cu ei. Dand timpul inapoi, mi se pare ca opresc in loc timpul interior.

Elena BUICÄ‚
februarie 2010