Adrian BOTEZ: “Satul romanesc eminescian – ca dispozitie metafizica spre transcendere”

1. SATUL-NATURÄ‚

La Eminescu, nu apare Å¢aranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripa de fier-intunecare), dar apare Calugarul (ipostaza ascetic-spiritualizata a Omului Locului, Omul-Axa (ca sens de transcendere), Magul-Regele-imparatul fiind doar diversele trepte de intensitate a actiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Mosia-Mocsa (taramul mitic).

Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile satului arhaic romanesc, ca dispozitie metafizica spre transcendere – satul arhaic romanesc, ca singura forma complexa (vag fixata terestru) structurata supraindividual (si cu finalitate supraumana, aproape invizibila ca arhitectura terestrizata, dar absolut determinanta, ca forta de impunere a gestului si gandirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenta) buddhista sau zen (a iluminarii), nu au importanta constructiile pentru in-temeiere terestra, ci Acoperisul Arcuit spre Cer al Pavilionului, asezat peste incaperea-cuptor initiatic (incaperea templu, nesemnificativa spatial, infinita ca radiatie spirituala), sustinuta nu atat de pereti, cat de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia, cu bolti, stresinile (uranizate: “Stresine vechi casele-n luna ridica”) – iar in odaie Rasnita Timpului, Polita cu icoana Arhetipala, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivatul (loc de meditatie, anulare a individualitatii, prin somn-visare, dar si situarea in Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferica: I-124 “Si cand in pat se-ntinde drept/ Copila sa se culce (…) … din oglinda luminis/ Pe trupu-i se revarsa,/ Pe ochii mari, batand inchisi,/ Pe fata ei intoarsa”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul in flacari – Amon-Rá al egiptenilor). Si cam atat, din compozitia formala. Constructia numita – este, de regula, la Eminescu (in afara de castel-palat, echivalente ale spatiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intra in coliba…” sau, mai simplu, odaia (“Si pas cu pas pe urma ei/ Aluneca-n odaie”), ca uter pregatit pentru transcendere) – cu “pareti coscovi”, gata sa se dizolve in oglinda uranica, in lumina neagra-oculta, prin fereastra (uranizata: “Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta”) sau fereastra in curs de uranizare-ocultare (“besica-n loc de sticla e intinsa-n ferastruie,/ Printre care trece-o dunga mohorata si galbuie” – I-66).

in general, nu sunt relevate elemente ale constructiei aparente satesti – ci elemente ale experientei interioare, ale ritualului demiurgic interior (initiatic) de existenta umana arhaica: mediu de existenta este labirintic – codrul, energia de existenta are sens ascensional – muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre:

a) halele sure, halele albastre ale marii (zone subacvatice de reinstaurare a starii de Mythos: rude mari imparatesti sunt zeii nediferentiati de la ospatul energetizant – mitic din Odin si Poetul);

b) munte (sinteza-cale, dinspre plutonic spre uranic); exista si sinteza trestie (subacvatica si supraacvatica, demonica si celesta, oricum, de contingenta cu falicul divin: “… toiag / incununat cu trestii” (I-125), iesit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Marii). Muntele poate fi substituit de Arbore (radacini plutonice, coroana uranica): copacul-tei, copacul-salcam, copacul din care ies zeitele etc.

Apararea trupului (mistic) si a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfica a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “in dom de marmur negru ei intra linistiti…”). Zidul nu este niciodata integrat complet in constructia-casa, ci, mai curand, este o entitate metafizica (de sorginte spirituala) care sustine boltile odaii (“Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l indreapta…”),deschizand odaia catre uranic (“…Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta”). Odaia cu bolta devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) si cu centru balta-monada sau Muntele-cu-Varf (Âthman)-Stea. Fata de odaia cu bolta uranica (din Luceafarul, spre exemplu), geamul-fereastra este transparentizarea(obtinuta, paradoxal, prin intunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “Dupa geamuri tremur numa/ Lungi perdele incretite, care scanteie ca bruma” – sau prin des-fiintare in lumina lunara sau mistica: (I-100) “[tu-luna] lin patruns-ai prin feresti”, sau (I-143) “La geamul tau ce stralucea…”, iminenta Revelatiei, ca eliberare a Sinelui (captiv in trup-forma), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditatie, din starea-crivat, din singuratatea ascetica a Calugarului “in scorburi de parete” (I-306)) este starea care contine, de fapt, energiile care se concentreaza in vederea unui nou asalt demiurgic-Creatie, sau pentru a strapunge amprenta-forma, spre a trece, iar, in uranic: norii, negura (care sunt despicate-strapunse de raze).

Actiunea de strapungere este una procesual-initiatica: privirea (care “descojeste” aparenta, pentru a fuziona cu esenta). Pasii sunt suportul actional, caci ei desfac-sectioneaza aparenta, pentru a ajunge la starea plutire uranica spre esenta, ca alunecare spre misticul-sacral, situat in uranic, sau in oglinda terestra, in care se rasfrange uranicul (“Ea pasul si-l indreapta (…) [El, Luceafarul]Aluneca-n odaie (…) Si din oglinda luminis/ Pe trupu-i se revarsa” etc.): nu este o situare uranica sus, ci in sensul in sus este semnul spiritual superior, erectil, pregatit pentru Revelatie – iar sensul in jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decaderii, degenerarii, prabusirii – ca latente re-generative, resurectionale, ale Spiritului (aflat in permanenta dispozitie demiurgica – potentiala sau cinetica). De aceea, uranicul poate fi, oricand, convertit in terestru: confirmare a fiintei Spiritului, a sansei sau a succesului conglomerarii, con-centrarii fortei spirituale – este pamantul-cale in labirintul-codru (sau pe coaste de piatra), pana la Varf Muntelui, pana la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, calare – Povestea magului… (I13-304). Pamantul este Mocsa-mosie – spatiul initierii spre cunoasterea suprema, Moartea – deci, pasii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente intr-o convergenta energetica absoluta – spre Vatra Cosmica.

2. SATUL-FIINŢĂ; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIEŢII)

Crestetul-fruntea (vertexul fiintei energetice, fontanela si fruntea cu ochi-privire) se situeaza, cu raza-privire, spre luna, soare-stele, se pierde in nouri (in Gemenii – Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun germanilor si dacilor – in Memento mori ), iar picioarele se pierd in ocean-mare (Memento mori), sau in impietrirea chtoniana (Strigoii), sau piciorul atarna deasupra oglinzii apei (Freamat de codru), ca o amanare-pregetare, intre cer si pamant, o ezitare-suspendare, inainte de fuziune, prin calcarea Mocsei, a uraniculu-foc si chtonicului-foc: plutirea Luceafarului intre voievod si demon, pe linia de unire a Zburatorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre taramul Initierii Supreme), Luceafarul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocsei – spiritul constient de propriile tensiuni-energii, nelinistit in eros, ca forma de titanesca creatie a formulei mistice-mitice de Fiintare, ca structura simultana a formulei (coborarea-urcarea-zbor este Marea Spirala a Creatiei: venirea si intoarcerea sunt miscarile ritualice de evidentiere a Spiralei Creatiei si la fel, coborarea-aruncare (cercul-apa reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, in cercul-foc: “Si apa unde-au fost cazut/ in cercuri se roteste”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti/ in locul unde piere;/ in aer rumene vapai…”), urmata de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacra), si revenirea – sunt ilustrarea miscarii Spiritului, pentru a se in-fiinta liturgic, ca imagine hieratica a Sinelui-Spirala.

Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negand proliferarea formelor, simplificand-purificand orice sentimente-amprente energetice parazitare, adica scapate din forta modelatoare in Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicatiile inutile ale mediului urban nu strabate in poezia eminesciana, ci totul se produce in cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenta rituala arhaica. Totul este ordonat conform liturghiei traditionale a gandirii (aduse al efervescenta de Spiritul Etern, atemporal) si a grandorii simple rurale (care este structurata conform grandorii simple a cosmosului): Raul, Roata-Cerc, Sfera, Cararea-poteca, pierdere-regasire in Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hala submarina (prin coborare-inecare-aruncare); verticala in sus – verticala in jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie in Mocsa Uranica – Soare-Luna, fie in Mocsa-Apei – Halele-sure, fie in Mocsa-mosie, mandala chtonica, Codrul cu Izvoarele.

Atitudinea eminesciana fata de Creatie este una religioasa, in sensul cel mai profund al cuvantului: el leaga Mocsele energetice prin permanenta efervescenta (dor-deznadejde paroxistica, amar, scepticism, revolta) a substantei pentru modelare spirituala, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vanturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituala, dar si reversul: de retragere a amprentelor, in cantecul-orfic, energia purificata de diversele miscari sensuale: erectia-catarge, strabaterea-patrundere (in pamant, pentru a-l izbavi de valul lui Ormuzd) a pasarilor etc. Cantul este energia potentializata, este energia de Creatie, adica la Forma Hieratica. A canta inseamna a structura in stare, ceea ce s-a destructurat prin actiune. Codrul cu doina este ipostaza hieratica a codrului-cu-izvoare (ipostaza dinamica a Creatiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “tinere”, nedesprindere de originar: “Iara noi locului ne tinem” – ca si b) codrul leganat cu crengile la pamant, adica zona cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamica, revelatorie a Titanului Pamant, serpuind crengi-izvoare in chip de carari labirintice initiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranica (“Marea si cu raurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna si cu Soarele”) si, pe de alta parte, randurelele – siruri care duc ganduri, duc noroc, intuneca, ducand clipe, scuturand aripe, pustiind, vestejind si amortind) – nu sunt decat aversul si reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cantecul-Sinteza a Mocselor: doina si dorul de inganat sunt acelasi centru orfic al Spiritului revenit in starea de conservare energetica, structura statica: Spiritul-Icoana, revelat in La mijloc de codru…: luminisul, leganat si patruns in inima-oglinda-monada, este tocmai icoana (mocsele uranica, subacvatica, erotico-chtonica se contopesc intr-o imagine energetica potentiala a Creatiei).

Stalpul-Icoana, realizat prin vartejul smarcurilor-Rovine – este , de fapt, Stalpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinta umana ca Faptura Hieratizata, re-unind Cerul cu Pamantul. Un phalus etern genetic si re-generat, e Cruce a Rastignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocse.

Arborele Sephiroth (arborele vietii) este icoana cea mai potrivita, unind, peste timp, gandirea omenirii, trecand peste geografia popoarelor si sintetizand o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are doua stari:

a) dinamica (efectiva): viata-moarte (expresie-tacere),
b) proiect, virtualitatea autoreflectata a Spiritului.
Iata Sephirothul — Figura 6:

I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potentiale, haosul care asteapta punctul de miscare = vointa-forta de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmeaza unui ciclu de fiintare din care s-au inchis ranile (“Soarele… se-nchide ca o rana printre nori intunecosi”), s-au retras frunzele-stele ale aparentei (“Ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), in Arborele-Stalp mistic: deci, urmeaza reluare ciclului, intr-un alt Logos. Practic, toate Scrisorile (cinci) – intruchiparile lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerand bipolaritatea lumii, reluarea ciclica a Logos-ului, nu intr-un alt Logos, ci in alta stare a Logos-ului: cel inaltat decade, cel decazut se ridica).

II. Naissance de l’Être (nasterea Fiintei inseamna desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “incepand la talpa insasi a multimei omenesti”. Talpa este forma-amprenta (virtuala) spirituala asupra Haosului, prin care din pamantul pacificat-Eden, cu ranile multiplicarii inchise (norii-rani retrasi in Sori-Negri – Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-inaltare. Sensul inaltarii, dupa desprinderea din Virtualitatea haosului-Pamant (Geea cea neagra = Zona mistica, a reciclarii energiei spirituale si a resurectiei) este dat de indicatia: “suind in susul scarii pan’la fruntile craiesti”; o subliniere stilistica a sensului de inaltare (suind in susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca si cele trei Mocse: I. taramurile fiintei psihice, matrice-triunghi, II. taramul fiintei spirituale, matrice-triunghi si III. Fiinta divina, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capatul de sus al scarii, este coroana (Couronne-Naissance dernière): fruntile craiesti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinta divin-spirituala, ci si Nimbul-Coroana (coarnele sacre), care sunt nasterea de dupa desavarsire, adica deschiderea (potentiala) pentru re-creare. in primul rand, insa, coarnele-coroana reprezinta potentarea maxima a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este taramul mistic, absolut nevazut, din care se (re)-creeaza regatul (Malkuth) = starea de pregatire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potentiala). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui – scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creatia, in reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte – 3 de o parte, 3 de cealalta parte, la care se adauga Varful-Coroana.

III. Primul triunghi, cel al fiintei psihice, matricea triunghiulara (1), este compus din fundamental enigma (partea din talpa care sta in contact cu Pamintul-Regat Mistic, al Potentei Demiurgice Infinite): “De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti” – enigma care se transfigureaza, din fundamentul mistic al triunghiului 1, in baza de relansare, intr-un triunghi 2 (cel al Fiintei Spirituale), in Nasterea Fiintei Spirituale. “ii vedem pe toti munciti” de enigma: deci, Spiritul se amprenteaza in toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinta expresiva a Regatului Spiritului si inertia non-expresiva, ambele fiind amprente produse de catre Regatul mistic (si impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratica la b) starea dinamica a Arborelui o produce dorul nemarginit (vointa oarba, adica mistica:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forta ne-explicabila, aceasta vointa-dor. Noi-exprimatii vedem doar efectul: cauza ramane dincolo de Logos, dincolo de portile “dezlegarei”, in Mythos, in cant. Apoi, lateral, pornesc:
A. stanga: Gloria-Maiestatea (Maretia),
B. dreapta: Victoria-Puterea

in stanga, ramura vizibila, in dreapta, cea mistica: Maretia – “deasupra tuturora se ridica cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” – este tradusa in adevarata Putere-Victorie, obtinuta prin “inima smerita”, “stand in umbra” – adica, retragandu-se, ca amprenta, din lumea expresiva, peste hotarul-umbra, in energia mistica a Proiectului Divin, in Sinele Divin. Fiinta se ascunde “in taina, ca si spuma nezarita” – spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetica ce se retrage si se condenseaza, din forma spre Spirit (a se vedea si “caii de spuma ai marii”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).
IV. Smerenia din umbra – Victoria-putere (adevarata) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea – dreapta Inima (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, continand ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul – Fiinta Divina: Zeul – si vadeste proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii si vadirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinta vadita in forme ritmice si b) fiinta ascunsa, cauza pulsarilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune si retragere, este Nodul Vietii si al Mortii, este venire si plecare, este Spirala Demiurgica, intre demon si inger, intre Luna si Soare, intre Soarele Alb si Soarele Negru.

A. Ramura stanga (vadita) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) si Dreptatea (Justitia).
B. Ramura dreapta (mistica) este: Mizericordia, indurarea, mila. Numai datorita schimbarii acestor doua stari ale Fiintei Spirituale, se poate naste nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Nastere a Fiintei Divine, pentru triunghiul continand Fiinta Divina: este singurul triunghi (pentru ca e ultimul) care are varful in sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) – va urma ascunderea in sine ca fiintare in propria virtualitate-proiect: in Cercul-Coroana, intre coarnele de consacrare.

Dreptatea nu se face aici, Fiinta Spirituala este purtata pe valurile iluzionarii, in ce priveste posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: intelegere, comunicare, deci, comuniune spirituala, pentru a infrange timpul prin re-nuclearizare temporala (comprimarea amprentelor energetice in nucleul atemporalitatii, rezultand cunoasterea prin moarte, intelegerea divina). Adapostul scrierii (adapostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevazut (Spiritul). Speranta adapostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituala este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect si la somnul-adapost in Mythos. (I-103) – Apare clar conformata imaginea Arborelui Spiritual: “Ca si iedera din arbor (spirala dinamica a Arborelui) de-o idee i se leaga” (viata-fiintare). Apar semnele rupturii-Revelatie: Fiinta spirituala ramane in urma, ca amprentare-vointa exprimata, si se transfigureaza mistic (prin implozie) in Fiinta Divina. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat in trei zone (I-103) “cate-n lume-ai auzit”, “ce-ti trecu pe dinainte”, “cate singur ai vorbit” – a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului in sine, tacerea mistica-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezulta, din retragerea Logos-ului catre Mythos, sfasierea lumii amprentate de Spirit si sfasierea-desfiintare a succesivitatii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivitatii) de imagine-o fasie (Logos secvential, fara rost-rostuire, fara logica, nelinistit, nelegat-ratacitor, in raport cu nucleul interior-Spirit, in cautarea-cale mistica spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbra de gandire (cugetarea retrasa in limita-umbra, pentru reintegrarea in vointa-potential, proiect expresiv, iesire in afara efectivitatii), ori un petec de hartie (stergerea semnelor evidente-coerente, odata cu secventialitatea-ruptura Fondului Fiintei-fiintare – ruptura Hartiei Unice, lume ca plan-amprente insirate in semne: semnele se pierd odata cu fundalul lor cosmic, deci, semn si fundal al semnului – Hartie Unica – sunt consubstantiale, sunt din aceeasi esenta si se auto-absorb in Esenta-Fiinta Divina )”.
“… propria viata n-o sti pe de rost / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?” (I-103).

Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurata si proprie a verbelor, rezultand o “cimilitura” mistica, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost inseamna Logos repetat “la indigo”, similitudine in forma a Logos-ului – amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost inseamna si pe gura, gura expresiva lipita de gura mistica, una trecand suflul-vointa in cealalta: vointa de expresie, dinspre gura mistica spre cea expresiva (“lumeasca”), vointa de re-absorbtie a Logos-ului in Mythos, de la gura expresiva la gura mistica. Este pulsatia unei alte inimi decat cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este insasi Sacralitatea, este suflul cu numai doua sensuri, inainte si inapoi, cercul de jos si cercul de sus, Spirala Demiurgica, continand expresia si reintegrarea in sacral, ca simultaneitati. Deci, viata expresiva insasi figureaza ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu exista in afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decat aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, dupa ce la regurgitat-rasuflat – si-l transfigureaza in Fiinta Divina-Mythos.

Nu cantitativul, meschin si fara seva, fara “causa causorum” deci nu bracuirea (“Printre tomuri bracuite, asezat si el, un brac”) nu formele in succesivitatea absurda a bracului – ci calitatea spirituala din tomul-carte Cartea revelata-ca-lume si lumea revelata ca stalp spiritual-Arbore Sephiroth – calitatea vrafului-brac, de a se inalta in pofida neintelegerii si cu tot cu neintelegerea. Revelatia are loc in toiul chinului, iar chinul este o oranduire aparent haotica in haos, de fapt, randuind mistic haosul sa nu mai fie haos, structurandu-l (mistic) sa redevina Regat. Pedantul cu ochi verzui si ochelari (gheata demonica), stapan al colbului, este Satan insusi. deci, inaltarea calitativa a Stalpului Lumii se face fie in pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participa efectiv – fara el nici nu se poate – la inaltarea calitativa, la transfigurarea vrafului (brac) in stalp, a cozii in frunte (“de-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada” – cele doua siruri marcand centrul stalpului-cu-frunte), a duplicitatii sirurilor in coarnele consacrarii, a paginii neroade in planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea exista, tocmai prin manevrele, aparent negativiste in realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte in colb, colbul se ridica spre privirea demonica de foc inghetat, focul privirii demonice re-transforma colbul, transfigurandu-l in semne divine. Demonul care desface cartile, cantitativ in vraf-vrac-brac, le si strange, ca vraf-inaltare, Demonul care desface semne in colb, el si strange colbul in semne (ca Piatra a Muntelui, recompusa din colbul-nisip) – semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfacand in coada si frunte, el se situeaza deja in fruntea vrafului-stalp “asezat si el (deasupra) un brac”, – deci este cooperant la inaltarea Arborelui Sephiroth; desfacand, in pustie si intelepciune, Spiritul – el il si ascunde-adaposteste (de vartejul-Māyā), in zona mistica a prizaririi.

V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treapta, intr-o inteligenta demonica, ambitia inaltarii vrafului-stalp, prin Satan si intelepciune, ostoirea vartejului-stalp-spirala, in Cantul, forta de patrundere-intelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe in cooperantul sau pozitiv-demiurgic. Ambitia demonica s-a relativizat: “poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami – orice-ai spune, / Peste toate, o lopata de tarana se depune”. Suisul si coborarea, zidul si non-zidul, limita si dez-limitarea – trebuie retrase in zona neagra, mistica – ascunse-depuse in matricea-pantecele Geei: “lopata de tarana” le-ngroapa prin rasturnarea taranei, dar prin sugerarea lopetii, ca remanenta a focului fertilizator, deasupra in-groparii, se sugereaza resurectia viitoare. Deocamdata, “totul cade” in virtualitate divina.

Sceptrul falic (“Mana care au dorit sceptrul universului si ganduri / Ce-au cuprins tot universul, incap bine-n patru scanduri”) al inaltarii-erectie demiurgica ce combina cu crucea-patru scanduri. Crucea cuprinde sceptrul – mana erectila si ganduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere contine viitoarea victorie sublima-cristica.
Urmeaza relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or sa vie pe-a ta urma, in convoi de-nmormantare …”) devine convoi de-nmormantare (in-covoierea mistica, ingropata, trecuta in registrul ocult: urma se transforma in in-covoiere sarpe-ouroboros), sub semnul intunericului demonic al privirii nepasatoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferica. Deasupra devine zona relativa, a mititelului lustruit: Satan se dizolva, se auto-persifleaza, focul interior este pastrat acoperit, la suprafata nu mai ramane decat umbra focului – lustrul (urma mistica a efortului de razbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tau umbra: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor doua triunghiuri prabusite in relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.

Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twam asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinta Divina lasi in urma, te rupi de Fiinta ta spirituala care dezvolta un suflu si un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inima, expulzand suflu-ser, care este desprins de plamanii sacri. Biografia “se subtiaza” – formele Fiintei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizeaza in umflaturi ale narilor – amprente carora li s-a retras energia vital-expresiva: narile umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prana inimii si plamanilor (biografia e “subtire”, pentru ca se rafineaza dincolo de inima-plamani, in zona Spiritualitatii Pure – devine biografie sacra – hagiografie). Deci: blocajul primelor doua trepte cu varf in jos. Apneea Yoghina care interiorizeaza energia-sine. Cuvantul-Logos isi pierde si el, deci, energia – devine lauda – formalitate lipsita de continut (“… sa te laude-n cuvinte”). Mana erectila-demiurgica (sceptrul) devine mana a oricarui (“Astfel incaput pe mana a oricarui …”) – pronumele nehotarat releva omogenizarea si starpirea-sterilizarea actiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege inseamna a repara ceva stricat-ruinat – pana la ruinarea-disparitie finala, a carpi, pana la aneantizarea peticului insusi – opus lui a face, ca simultaneitate si originaritate stihiala, divina). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: Raul (“Relele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut in Mocsa a treia, cea a Fiintei Divine.

Tot ceea ce a fost in triunghiurile unu si doi (viata) devine moarte (transfigurare): pete (zona mistica a intunericului, penetrant spre/prin lumea noastra, zona in care Raul e in curs de transfigurare divina), rautati (esenta Rau, absorbita de Demiurg-Fiinta Divina), mici scandale (Logos derizoriu, vehementa sterila, reciclata, in Mocsa a treia, in tacere-potentialitate demiurgica). “Astea toate te apropie de dansii”. Iata efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate in Mocsa a treia (pana la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): disparitia-resorbire a iluziei-multiplicare in acel unu-una (Ying si Yang), nuantat dintru inceput, ca axa de dezvoltare pe verticala a Sephiroth-ului: “Unul e in toti, tot astfel precum una e-n toate”.

Negarea luminii vinovate si pacatoase (= karma) este re-sorbire in lumina mistica a noptii bogate. “Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / intr-un mod fatal legate de o mana de pamant, / Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit”.

Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt infatisarile lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe sira spinarii, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul intors = scurgere in jos), pana la radacina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inertia (sarpele) originara. Se ingroapa in Pamant-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurectiei. Chinul suprem, vehementa suprema a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant si resorbire in UNU, inafara cugetarii-gand (amprentele cugetarii sunt parasite, pe linia descendenta spre Regatul Inertiei – Kundalini).
Ca in nici una dintre Scrisori, in Scrisoarea I exista trei parti: al doilea rand de puncte de suspensie marcheaza Nasterea de Dupa…, Nasterea Mistica, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiintei Divine: Luna = Cunoasterea Suprema (Moartea) – “Raza ta si Geniul Mortii”. intre coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)- intrarii in propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara” (lumina fecioara = lumea mistica, de neatins, decat de initiati; pustiul ce scanteiaza = Mythos-ul plin de lumina mistica, dar vid de forme si de vointa formei-amprenta: doar proiect, fara semne iesite in evidenta-expresie) “… codri-ascund in a lor umbra stralucire de izvoara” (din nou, “stralucire de izvoara” sugereaza nu dinamismul resurectiei, ci potentialitatea infinita a resurectiei; valuri cu stralucire lunara = semicercuri in zona mistica-jos, “miscatoarea marilor singuratate” = semicercuri aparente, erectile, in zona expresivitatii-amprente; singuratatea, insa, este nucleul stare divina, care uneste cele doua semicercuri in Cercul Mistic – Dumnezeu-Singuratatea Suprema, caci e Virtualitatea Suprema. Puterea sortii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsa-absolvita in reintoarcerea la Unu, identitatea Raza ta – Geniul Mortii (lumile resorbite in zona mistica a Cunoasterii absolute).

*
* *
(I-147, Oda (in metru antic) -“Suferinta tu, dureros de dulce”: sunt marcate doua etape, aduse in simultaneitatea Revelatiei: chinul paroxistic este conditia sine qua non a trecerii in zona dulce, zona mistica a echilibrarii orfice, intre Apollon si Dionysos, intre lumina si vartejul intunericului (lumina oculta). Dulce este starea zonei mistice, in care toate respira implinirea-extaz. Dulce este neantul succedand chinului adus la paroxistica vehementei, ca vartej purificator, care ridica-trasfigureaza zona amprentelor energetice – in zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vanturile-valurile” (“gandul nenteles” – mistic devine Canturi, strabatute de Revelatie, intra in rezonanta cu stihiile reechilibratoare: Sagesse si Intéllingence, unde inteligenta-valurile alternative miscari sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de intelepciunea-vanturile, ca parasire a mediocritatii alternantei, pentru Vartejul atotintegrator – ridicand Spiritului, din Kundalini, pe sira spinarii-arborele Sephiroth, si aducandu-l – linistindu-l (dulce) in Fiinta Divina incoronata (coarnele strang mitul si redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect).

Gandul nenteles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacra. implinirea te sa fie privirea gandului, strabaterea spre sacru si a sacrului. Pasarile strabat negrul (mistic) pamant (zbor al reintegrarii in Spirit), in paralel, arhetipul pasarilor (gandul nenteles strabate albul-lumina (zbor al reintegrarii in Fiinta Divina). Pasarile sunt amprentele fenomenale, gandul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsa) sunt absorbite in Arhetipul zborului, Gandul nenteles, fiinta Spirituala – care, la randul ei, e absorbita in Canturi = Fiinta Divina, Fiinta ce integreaza valurile-fenomenalitate si vantul-energie ascensionala, dinspre Kundalini spre vertex (Om si Cosmos au aceeasi structura spirituala: de la energia originara-Kundalini, la centrul uranic al Fiintei cosmicizate: fontanella, fantana tasnitoare a Spiritului, vertexul-Varf de Munte, condensator al tasnirii (acvatice) a Energiei).

Acvaticul si mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una in cealalta, prin transparenta acvaticului –  MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui  MAREA, Susul si Josul, Verticala si Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capata, ritualic, aceeasi semnificatie (unitara): de imagine hieratica a Fapturii Divine, Arborele Vietii, Arborele Sephiroth.

*
* *

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul romanului este BISERICA-ORTODOXIA. Dar biserica hristic-ortodoxa a eului eminescian este codrul: codrul pregateste eternitatea, codrul pregateste heraldic liturghia organizatoare intru firesc a celor divine in esenta (si trecatoare in forma, dar trecatoare, mereu, spre esenta divina, ca-ntr-un Rau Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele re-invietoare, are arborele – axa a lumii, are pasarile (zbor si cantec, raza si Logos). Codrul are ca preot teiul vechi si sfant (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei), dar are si Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Mortii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Calin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adica stalpul Templului-Casa Divina a Eternei Nunti (-codrul), fie calaretul pe cal negru si au cornul lumii la brau, ca taina comprimata, asa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate in mere de aur, in basm (Fat-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafar: “Flori de tei in parul negru / Si la sold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre vitele-i de par / Coroana arde pare”, caci florile de tei sfant sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic si invocator al Lumii-Fata din rude mari imparatesti).

Codrul este in centrul Vartejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vartej(1): trece vremea lui, dar vremea lui trece in eternitate: “noi locului ne tinem”. Noi – este si forma de plural gramatical, dar si semn al majestatii, regale si divine (pluralul majestatii). Codrul este ipostaza eternitatii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca si Muntele, Codrul primeste pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere si dinainte de departare, este copilul din Fiind baiet paduri cutreieram, care se culca la sursa eternitatii: izvorul), sau pe initiatul in moarte (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei: “Trec in umbra, pier in vale / Iara cormul plin de jale (…) Mai incet, tot mai incet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurandu-se, iar si iar, in izvor-resurectie: “Iar izvorul, prins de vraja, / Rasarea sunand din valuri”), sau primeste zeii si zeitele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zane mandre…”) – oricum, efortul initiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolara Soare-Luna, cu oglinda-Eros (“… [se patrunde balta] Si de chipul dragii mele”) si forta de propulsie demiurgica a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adapostesc piscul Lunii (“Sus in codri de pe dealuri / Luna blanda tine straja” (I-82)). Sub bolta codrului se savarseste jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul si cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiana (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprancenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legamant de nunta cu draga-craiasa Moarte, pentru constructie-patrie (mosia) eterna-monastire. Omul-Christos este sanatos pentru sanatatea-foc a Monastirii-Patrie (Mosie). Daca ar fi sa nu ne indoim de stiinta limbii, Mosie ar fi cel mai potrivit cuvant, caci Mocsa, in sanscrita(2) = taramul Mortii. Adica, taramul-re-nasterii initiatice, “in care se realizeaza eliberarea din lantul karmic de reincarnari, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoastere” (cf. Mioara Calusita-Alecu, Zalmoxis).

Astfel se explica de ce Eminescu spune foarte rar “tara” (asimiland-o, cand ii spune, totusi, asa, lui Terra-Titanul Pamant (sfant, deci: “… pan’si numele tau… tara”), care mentine nestinse aspiratiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pura a lumii), Dreptate, Adevar – iar patrie nu-i spune decat fie gandindu-se la Tatal-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie ii da nuanta derizorie, trimitand cuvantul Pretentiei de Tata Autarh Sacru in gura demagogului, unde se degradeaza Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatal-Origine este o problema extrem de dificila, pe muchie de cutit, atunci cand nu s-a lamurit, in primul rand, problema Revelatiei: cum sa stii (si sa pretinzi si in fata altora ca stii) despre Origine, daca nu stii despre Spirit, daca nu te jertfesti-initiezi pentru a-ti revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forta demiurgica-virtute etc.)?

Timpul Templului este, dupa gandul lui Blaga, timpul-cascada: o continua retragere in doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurata in anistorie, pentru romani: in codru se trag-resorb cranii, si devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munti-stele (Varf de Foc): mii de coifuri lucitoare.

Deasupra a toate, hyperionic, este intrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedand vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegarei usi”. Astfel conceputa, intrebarea se “calmeaza” (autodizolva) in cosmos (sofianismul codrului) si se pastreaza in Vartejul Cosmic (Mircea, Vanturile-Valurile), care insa, produce, prin paroxismul vehementei, transparenta ca limita spre eternitate.

a) Magul este ipostaza semne (“Magul ii scrie… strambe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul intors” (I-251), “[Magului] Ca o poveste-uitata [lumea Carte] Arald in minte-i suna” (I-78), “El [Magul] cartea-si deschide (…) / Cu semnele strambe intoarse-arabeste: Sunt legile-nsemne din ast univers” (I-292)), de randuire din Varful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurca” (I-292) tesute si trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dandu-le si retragandu-le sub semnul aripii de inger (cf. Povestea magului…) soarta-candela-stea. Âthmanul-Mag (punctul-varf stabil) este proiectat ca replica la punctul de miscare, de neliniste: prin paradox mitic, nelinistea impaca (deci, suprematia o detine Varful-Mag) – impaca toate, in marea initiere a Mortii;

b) imparatul care e frate cu Magul, impregneaza cu divin (miscare subtila, de aducere la numitorul comun a Fortelor Spiritului) si apoi oboseste si trimite Fiu de imparat la Mag, pentru o noua coborare in infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarasi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemarginit: si acela de a fi, si dorul unic de ingropare in (substituire prin) Titanul-Pamant – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seama, la Marea-Oglinda (marginea marii este marginea valurilor, este aplatizarea in Pamantul Transparent al inceputurilor, dinainte de Cain-Crima Necesara anularii iluziei).

c) Cavalerul Templier, Calugarul ascet (Mircea) care, in di-sperarea-Profetie (iesire din Logos/ul-Cosmos in Logos/ul Proiect-Divin), se arunca si devine Vartej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlastina-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calca totul in picioare”) este androgina ipostaza a Calcatorului de Cosmos: este fata de imparat (“de la Arges mai departe” – “pe Arges in gios…”) si este pajul (ingenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacra-semne: “Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluand, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pamantului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Calugar-Mircea, care situeaza, prin demiurgia sa, Rovinele in zona Munte Nimbat, sau “de la Arges mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai”.

Vartejul este format din doua fuioare impletite, al disperarii izbavitoare (luciferice) si al sperantei pervertitoare: Lucifer si Nenumitul Divin, Ahriman si Ormuzd.

Spune Blaga, in Trilogia culturii(3): “in neoranduiala vie a acestor sate (romanesti) simti prezenta unei imaginatii umane care prelungeste natura pana dincolo de ea, pana la zona de miracol si poveste.”

intr-adevar, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic romanesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos romanesc: Spiritul romanesc si-a amprentat spatiul de expresie intr-o omogenitate armonioasa, de la vegetal-mineral pana la uman, realizand firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresioneaza mai profund in poezia eminesciana mai mult decat firescul curgerii-ordonarii-Logos, amprentari ale Spiritului in sunete si talc, care realizeaza in mintea cititorului Ordinea, rasturnand si facand de rusine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligati ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelatie. Refuzand Logos-ul, se expun haosului pretentios si pretios, cu forme sterile, avortate – iar acceptand Revelatia, sunt transfigurati, sunt absorbiti in Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocsei romanesti.

Iarasi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorita unei necautate, dar reale rasturnari a randuielilor sufletesti, din capul locului integrat in ordinea salvarii. Salvarea nu e o speranta, ci o experienta. Nu o problema, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectiva conditionata a existentei, ci mediul cert al existentei. trairea salvarii, iluminarea launtrica, transfigurarea intru randuiala salvarii, convingerea organica de a participa la ea gratie imprejurarii ca omul e un vas al transcendentalului, care coboara, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinta si actiunea sunt asa-zicand efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existente, iluminata de atmosfera si randuiala salvarii.”.

Aici, dupa parerea noastra, suntem in fata unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecuta sub tacere, nici etichetata drept problema superficiala, colaterala etc. Este vorba de problema nu a credintei (despre aceasta am vorbit in lucrarea de fata – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum si de ce anume, sau de cine anume, isi leaga Spiritul-Eminescu forta amprentatoare intru Logos? Pentru ca Eminescu porneste, demiurgic, propulsat de forta Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem si in ce modalitate determina expresia-amprentare? De raspunsul la aceasta intrebare depinde in ce atmosfera il situam pe Eminescu: in atmosfera carpatina, in atmosfera germanica, in atmosfera indiana (exotica) – sau intr-o atmosfera hibrida, versatila, labila?

Am putea fi acuzati de fanatism si de fariseism, daca nu am recunoaste afirmatiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc intocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel putin, la o prima vedere, nu se potrivesc.
Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, in raport cu esenta), catolicul e ambitios (de a-si merita, sau chiar forta, salvarea prin fapte), afirma tot Blaga.

Alaturi de ulterioara noastra argumentatie, am lua un subcapitol, la Firea fiintei: Tagaduirea fiintei: opozitie si limitare : “Negatia romaneasca nu are caracter existential, ci esential. Romanul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esentialmente concesiv este romanul, daca-i precizez planul in care iti propui sa ai dreptate! Ceea ce nu-ti ingaduie el este sa ai dreptate in bloc sau in perspectiva lui. Acest fapt lamureste si ingaduinta excesiva – poate neasemanata – a romanului fata de altul. E pentru ca, in fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel.”

Sau, la pagina 80, a aceleiasi carti: “Pentru conceptiunea romaneasca a existentei, lupta aceasta dintre rau si bine are un puternic caracter de iluzie venita din partialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scapare din vedere a tuturor posibilitatilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “intre lumea de aici si lumea de dincolo este deci un fel de intrepatrundere. Dincolo nu inseamna propriu-zis inafara, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo in vis ori in trezie. Cei de dincolo staruie pe aici. Nu este, deci, intre aici si dincolo o prapastie, ci vama, pe care, daca o platesti, treci. Dincolo nu defineste un hotar spatial, ci o calitate a fiintei (…). De unde “fatalismul” romanesc, definit nu ca indiferenta fata de conditiile concrete ale faptei, ci ca integrare a faptuirii in ritmul universal, socotit ca aratare a vointei dumnezeiesti. De unde si caracterul ritualist (s. n.) al faptuirii romanesti, in sensul nerealist, derivat si simbolic”.

Mircea Vulcanescu dezvolta, aici, inalta metafizica a gratuitatii gestului (ritualic). Gestul facut ca ne-integrare in pragmatismul social – are, insa, strapungeri in planul sacral, care ii este, gestului romanesc, mediu de dezvoltare si motivare. Orice se face nu se face pentru a castiga social, ci pentru a spori calitatea energetica-morala a fiintei. A fiintei cu dubla fiintare: aici si dincolo, nediferentiat.
De aceea, oricare gest-fiintare trebuie sa fie un RITUAL.

*
* *
La inceput, Eminescu este un revoltat. Poemul imparat si proletar marcheaza trecerea de la postura si calitatea de om social-neinitiat – la cele de Poet-Cezar-Initiat. Apare intelepciunea, constiinta faptului ca nu conteaza (in economia cosmica) forma si pozitia spatiala-morala prin relatie, ci calitatea spirituala, care este absoluta: Cezarul vegheaza singur, ca un Cavaler-Calugar – si are revelatia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere si spre re-facere: inselaciune si Adevar-Visare). Nu exista, in fapt, bogat si sarac, ci forma bogat si forma sarac (relative la Spiritul Absolut) – impietriri ale hazardului, amprentari absolut fara logica (umana), ale unor forte opuse: Spiritul coerent si Demonul – Haos incoerent. Coerenta spirituala este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Miscare al nasterii universului si tamaduirea-leac pentru rana despartirii luminii-soare de intuneric – intoarcerea in linistea eterna.

Totul este sa elimini nefirescul si impostura (sa smulgi si sa distrugi toate mastile Histrionului), care sunt forme de fixare aberanta in iluzie. Totul este sa te inscrii in cursul firesc al Raului-Demiurg: sa curgi si sa stii sa curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolva criza trecerii timpului. Nu exista trecere a timpului care sa afecteze esenta orfica (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel/ De ma-ngan numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul si doina codrului, inganarea cu dorul este limita spre eternitate.

Constiinta mortii ca teroare ii lipseste cu desavarsire lui Eminescu. El e convins ca moarte e inger cu chipul frumos, adica este calea-aripa-zbor spre cunoasterea suprema, mistica (s-a vazut cum civilizatiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-si transmit, in mod ocult, energia specifica, pentru a realiza, intr-o nevazuta structura, Desenul Mantuirii Omului). Nu exista, deci, lumea de aici si lumea de dincolo, ci calitatea superioara a Spiritului, prin care se inlatura impostura, tradusa in nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomada-minte, balbaiala-degradare caricaturala a Logos-ului – dar, toate, promitand, prin vehementa lor, o stare post-apocaliptica, de destindere edenica) si in inflatie a formelor: starea monstruoasa (broasca, ochi-privire-mparosata, ilot, fonf, gagaut) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotriva, oboseala Spiritului, care provoaca impostura, fixatia in iluzia, creatoare de inflatie a formelor (ascunzand-mascand arhetipurile luminoase ale Frumusetii, Adevarului, ascunzand matca Firii, ca suma a entelehiilor).

Consecinta este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Si, mai exact, descoperirea, darea la o parte a valurilor de peste gesturi si cuvinte, si regasirea starii de Ritual. Roata poate fi sterila, daca o agatam de fenomenalitatile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipala a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea sa fie forma autonoma (sectiune in Desenul Unic si Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptata de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profunda si unica forma de existenta a Omului ca Dumnezeu) inlatura dictatura Haosului.

in acest fel, acceptand dictatura Spiritului, respinge democratia injositoare a lumii. Prin aceasta pozitie, Eminescu este tiranic, caci toleranta sa extrema fata de formele sociale, deformarile cosmico-existentiale, isi are izvorul in ignorarea suverana, in suprimarea draconica si definitiva a tuturor canalelor de legatura dintre Spiritul-Centru nascator si dizolvator al Logos-ului expresiv – si dezmatul gregaritatii contingentului. in definitiv, in fiecare intelept de pe prispa unei case (cosmos) taranesti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranta fata de toti si de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neinitiat – si de aceea “de gloata”, plebeu.

Tolerantul roman este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este ORTODOXUL, metafizicianul “trairist” prin excelenta, filtrand intreaga fenomenalitate prin Sita Suprema a Ritualului (Garantia Suprema a Divinului, el insusi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca in-sumare oculta de gesturi-cuvinte, Logos-uri mantuite de expresie individuala). Aristocratia absoluta a “fatalistului” roman consta in conservarea, de o incapatanare infinita, a libertatii infinite de a nu fi liber in nici un gest, in nici o vorba. Totul este jertfit supra-individualitatii. “inrobirea” fata de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe romane), fata de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul taran anonim, ramas la stelajul sau fecundator, cu vita imemoriala si fierul stihial infipt in brazda Mamei Eterne (Geea).

Eminescu nu-si pune problema salvarii in sine, ci a colaborarii firesti (perfecte, deci) dintre Satan si Dumnezeu. Sa nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemultumire si grija a lui Eminescu. Pentru a nu gresi Dumnezeu, il exalta (in Andrei Muresanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie sa fie inscris in schema cosmica a Compensatiei. inecul (din Odin si Poetul) compenseaza (prin resurectie divina-Revelatia Frumusetii) chinul paroxistic.

Eminescu nu forteaza absolut nimic, Eminescu nu are nici o ambitie, Eminescu este nelinistit doar de un singur lucru, acelasi care-l face sa fie cuprins de dor si amor: ca trebuie sa uzeze de gesturi suplimentare de vointa si curaj, pentru a se mentine in calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Initiat. Ca genialitate-geniu e o nefericire, ca virtutea e o nerozie – acestea sunt slabiri ale fortei originare, sunt degenerescente: Basarabii (domnii Soarelui) si Musatinii (domnii Frumosului) sa fie aparati de Focul-Å¢epes – si totul re-intra in Logos-ul firesc (Divin), in Entelehiile-Lumii-Mythos.

(II-37): “Craiasa alegandu-te/ ingenunchem rugandu-te/ inalta-ne, ne mantuie/ din valul ce ne bantuie;/ Fii scut de intarire/ Si zid de mantuire…/ Noi, ce din mila sfantului/ Umbra facem pamantului/ (…) O, maica prea curata/ Si pururea fecioara/ Marie!”.

Alegand punctul central al Lumii-Geea-Maria, e il vrea zid de mantuire – mosia-Mocsa din Scrisoarea III (“iubirea de mosie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei sa fie focul coborat ca cerc-incercuire a Curateniei = neproliferare a formelor in Haos. El se simte umbra din mila sfantului, amprenta cu energie-Spirit: directia de raportare este sinele Luceafar al Marilor, Soarele Negru, Christosul nearatat, mistic. Regina peste ingeri sa pastreze starea de Revelatie (Sanatate a Spiritului), aparata de cercul de foc al arhangelilor-ingeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clara, a Revelatiei eterne, este Edenul, echivalent cu forta Maria-ochiul mistic al Lumii.

Eminescu este ipostaza cea mai inalta si cea mai constanta a gratuitatii metafizice a existentei romanului. El este Poetul Romanilor. Romanul este cel mai constant dintre ortodocsi, suveranul ortodoxiei: romanii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude si Eminescu (-Rege-imparat-Mag-Cavaler al Graalului-Calugar), gloata ignoranta, ca proliferarea nefericita a fenomenalului expresiv, si ne referim doar la Spiritele romanesti, la adevaratii, misticii, arhetipalii Ţarani-revelatori ai Titanului Pamant, stalpii de foc ai acestui taram-Mocsa, in care Zamolxe, prin rugaciunea sa, facea (face) sa tasneasca lumina Akes Samenos-urilor, Gradinile Vrajite strabatute (nediscriminatoriu stanga [moarte]-dreapta [viata]) de Raul Demiurg, raul sfant Naparis.

*
Arhetipul iubirii, Fiinta iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiintare – poate fi inca un argument pentru optiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona crestina. Nu exista o singura picatura de ura (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) in acel inalt Spirit, ci doar ingrijorare si dezgust (urmate de intetirea prompta a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradarii Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehementa-Foc (a se vedea Å¢epes-Focul, din Scrisoarea III care rezolva problema monstrilor-proliferari), ingrijorarea este urmata de vehementa-Foc – a se vedea in Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasa (a) – taiere a surselor lumi-inflatie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atragand semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refacut in Sfera-Foc – clopot-sfera a focului metalic, toaca-sfera a focului vegetal) si de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Si Logos-ul Sacru se reface in Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogata (semantica re-trezita spre implinire).

Avantul, pregatirea pentru Revelatie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvarii sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar cautarile se inscriu in inalta, suverana metafizica a gratuitatii eforturilor spirituale.

Cautand si negasind, el ramane la fel de incordat si, totodata senin, ca si cum ar fi la inceputul gandului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea gandului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea in care sufletul este pregatit sa transcenda.

Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu. Firescul ORTODOXIEI.

“Panteismul” si teologia lui Eminescu sunt ale oricarui om traditional-roman, Om-Natura, Om-Ritual: nuanta lui Calin-Soarele se intrepatrunde (transpune) cu/in nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementara fiind viorile, amintind de finalitatea sacra a Eros-ului – celesta Floare albastra (Femeia este sclava si arhetipala: rosie ca marul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru implinire in cosmos-nunta). Zburatorul Calin si Zburatorul-Fluture tind catre acelasi ideal: Cercul uranic (ros si albastru, foc si sfintenie orfica a echilibrului). Nunta trece prin vartejul Craiului cu barba in noduri (valuri, smarcuri, degradarea Rovine), sarac-ascet prin nebunie ispasire a trufiei carnii (valuri inselatoare, mosneagul rege Lear) si bogat-cosmic, ca noapte bogata. Codrul este labirintul si Craiul este, prin confirmarea nuntii initiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac”) I-65) – este starea circulara: increderea demiurgica, prindere in valuri, saracia-ascetism pentru Revelatie – revenire la bogatie-noapte bogata.

Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a starii hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri” (albastrul cercului-Eros implinit este fecundat si confirmat prin ploaia fertila, ploaia de foc a lacrimilor).

La fel (I-117): “Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van” – lacrimile sunt ploaie sfanta, de foc, revarsare de monade spirituale, care transfigureaza zona instinctului in zona demiurgiei spirituale-eros.

Sfintenie, la Eminescu, este in tot si peste toate, atata timp cat tensiunea spirituala este maxima: “Si noptile-s de-un farmec sfant / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neinteles, dar asimilabil prin absorbtia in uranic, readuce la Muntele Cosmic al noptii, prin farmec-rapire a energiilor-amprente; aceasta, pentru ca iubirea ei este vesnica, euharistica, hyperionizand-o: “in veci il vei iubi si-n veci / Va ramanea departe” – ceea ce simte si Luceafarul, in legatura cu Ea: iubirea este creatoarea departarii, adica a Cercului Infinit al Sacralitatii.

*
* *

4. SAT – CASÄ‚, SAT – VATRÄ‚

(I-62) “Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.

Eminescu desira si dizolva toate firele care incearca sa limiteze avantul demiurgic al Spiritului (care suie, acatat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolva in cercul codrului:

a) de la sala-patrulater ((II-6) “Zadarnic fete mandre zambind cutreier sala”),
b) prin stihiile vant-omat ((III-6) “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca”) – privirea reuseste transparentizarea-fereastra (“Se uita prin fereastra cum ninge-ncet … mereu”),
c) ajungandu-se la cercul-coliba, cu cercul erectil (printre stance incuibate) spre Munte: “Din pragu-i sa se uite la munte” (Âthman, prin intentia-realizare mitica a privirii),
d) prin camera bogata in noapte (I-9) “E noapte. in camera bogata …”) se sugereaza paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? imi pare-n ochii-ti ca vad o veche vina. / in vorba amintirea a unei crude munci, / in inima e-o parte a totului straina – / De-ai fost vreodata tanar, e foarte mult de-atunci” – batranetea este starea de pacat (sau efectul starii de pacat), este acceptarea decaderii-degenerare; tineretea este anularea pacatului, prin

Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).

Regretul este dupa Mythos: “Sa-mi deie-un mar in care inchisa e o lume, / Palat frumos la munte, in codri infundat” (deci, cvadratura urbana este respinsa clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (niste poiene tasnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafarul (II-11): “Sa fii un paj din basme si eu sa fiu regina!”

Satul amuteste in vale, pentru a ceda prioritatea esentei sale, vatra de jaratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trasaturile, limitele, formele, acceptand dizolvarea in esenta: vatra-foc si tacerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogata), in care se dizolva cetatuia, boltile, strasinele.

Orasul e labirintul-infern (tavane, ulite, baricade, feresti murdare, ziduri, usi care au clampe, ivare care sar, permitand invazia sterilitatii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea orasului naste implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu inseamna urbanistica arhitecturala, ci solitudinea verticala, Muntele cu Varf-Âthman).

Satul accepta docil, dizolvarea unghiurilor in (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – si explozia spirituala deal-munte-stea (Soare-Luna), prin stresine vechi (I-277).

Satul-vatra contine, deci, Centrul-Crucea-Hristos. Satul dispare in stihiile cosmice, satul este in stelele cosmice. Satul este anamneza – (arhitectonic-spiritualizata) : “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca (…) Atunci i se nazare un vis frumos … si pare ca / Revede tineretea-i cu ochii sufletesti (…) ar vrea ca sa mai vada colibele de paie / Prin stance incuibate (…) Cand luna printre nouri, craiasa cea balaie, / Se ridica prin codri din fruntea unui deal (…) Sa aiba-ar vrea coliba de trestii, mititica, / in ea un pat de scanduri, muschi verde de covor (…) Ar vrea sa rataceasca (…) Unde-nvata din rauri o viata linistita (Raul Demiurg), / Parand sa n-aiba capat, cum n-are inceput”.

Deci, prin satul docil la invazia eternitatii (-Natura), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie si theogonie, simultan si sinergic.

Muntele se construieste la modul primitiv-stihimic (piramide – jumatate in lume, jumatate in infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scari, ca si casa taraneasca (Memento mori, I-266-269). Vatra, in palatul Soarelui e vatra de rasarire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranzitie spirituala spre spatiul divin: sunt tablouri zugravind miturile dace. Gradinile Edenului se dezvolta din explozia vizionara a gradinii spiritualizate a satului romanesc: “si gradinei arbori mandri (…) Conjurati s-acoperiti cu edera (…) Miscand florile ei albe (…) in scari pe flori pendante (…) Spanzura din ramuri nalte vitele cele de vis (…) Si albine roitoare luminoasa miere sug” (I-126).

Deci, satul este Starea de sat, adica Starea de Eden regasit (Vatra-Spirit), de mantuire, de regasire a originilor (nu exista, in fapt, un infern al deznadejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile initierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, initierea este eroica, zeiasca – spre a anula-depasi, mereu, conditia banal-umana.

Templul Cosmic e pangarit prin infiltrarea in strane (faguri ai Edenului) a starii infernale, obtinuta prin injosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, balbaiti, gusati, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare in centrul sacru: interventia Cavalerului-Calugar (Âthman), Mircea-Ţepes (Focul-Vatra a neamului).

…Contemporaneitatea conceptiei eminesciene, despre Ortodoxia-Sat? Priviti in jur: cat Sat-Templu a mai ramas, cata pangarire vine…! Dar, conteaza, in primul rand, si cata speranta mai avem, in Focul-Hristos Purificator/Mantuitor!

Prof. Dr. Adrian BOTEZ
9 martie 2010

Nota: A fost utilizata editia Petru Cretia: Poezii si proza, Cartea Romaneasca, Buc., 1978
—————————————————————————————–

1 Cf. E. Schuré, Marii initiati, Ed. Lotus, Buc., 1994, p. 44: “speranta vindecarii se afla in padure” (formula esoterica pentru Aesculap).
2 Mioara Calusita-Alecu , Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc., 1993, p. 17.
3 Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. 9, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 264.
4 Cf. Mircea Vulcanescu, Dimensiunea romaneasca a existentei, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Buc., 1991, p. 124.