Daniela FIRA‚NESCU: “Mumiile sonore”

“E inca un poet si mai mare decit Blaga!…“
Gamal el-Ghitani

Exista mari creatori a caror opera, daca ar putea grai in grai uman, nu s-ar plinge de faptul ca ea va ramine posteritatii pe cind autorul ei o petrece si se duce. Pe Cezar Ivanescu, insa, fiecare vers pe care l-a scris il cuprinde ca o matrice, ar vrea sa-l aiba de-a pururi inauntrul sau, intr-atit il iubeste. Asta intelege oricine il cunoaste pe Poet, dar… atentie: indeajuns de bine.

Aflindu-ma in preajma dinsului (mai apropiata, mai indepartata, mai apropiata) inca de pe vremea studentiei, cind m-a primit in cenaclul “Numele Poetului“, ostenindu-se si cu poemele mele, ca si cu ale atitor altora, mi s-a intimplat si mie, cum multora li se intimpla, sa nu-l pot desprinde din matricea versului, sa mi se para ca traieste deja intr-un fel de posteritate careia ce-i mai poate aduce umilul prezent?

Abia in urma cu citiva ani, rusinindu-ma, cu un prilej oarecare, de inertia mea, am incercat sa ii traduc citeva poeme in franceza. A fost prima oara cind am meditat la traductibilitatea poeziei dinsului, impreuna cu doamna Maria Ivanescu, care ea insasi tradusese mai multe poeme. Ma tentase ce era mai greu: unele poeme in vers clasic pe care le iubeam. A trebuit sa recunosc ca nu intotdeauna iubirea poate face minuni, dar am dat vina si pe limba — nu pe limba franceza, ci pe franceza mea.

Si m-a ispitit un gind: dar araba?!

L-am aminat sine die, nesimtindu-ma in stare, pentru moment. Gindul a revenit, dar nu a dat rod decit mai de curind si poate ca nu intimplator, abia sub soarele Egiptului.

Domnul Gamal el-Ghitani, redactorul-sef al revistei Akhbar el-Adab, “Stirile literare“ (care apare la Cairo, cea mai importanta revista literata egipteana si cu cea mai larga audienta in lumea araba) si un extraordinar prozator egiptean, m-a privit cu speranta si mi-a zis: “Am fi foarte dornici sa traduci din literatura romana. E aproape necunoscuta la noi. Eu nu am citit decit ceva de Panait Istrati si ceva de Sadoveanu. in afara de unii scriitori din diaspora voastra care sint cunoscuti, evident… Dar, de pilda, nu stiu nici macar numele unui poet“.

Mi s-a strins inima: dureros adevar. in timp, m-am convins ca, din pacate, nici macar oamenii de cultura egipteni nu cunosc mai nimic despre literatura romana scrisa in tara. Daca nume ca Eliade, Cioran, Ionescu si altele au pentru ei o anumita rezonanta, in schimb numele lui Eminescu nu are nici una.

Cind domnul Gamal a rostit apasat ca nu cunoaste “nici macar numele unui poet“, doua nume mi-au venit imediat in minte: Eminescu — primul care i-ar fi venit oricarui roman — si Cezar Ivanescu – cel de-al doilea tisnind, parca, din locul lui special in subconstientul meu, stirnit, poate, si de formularea interlocutorului.

Nu plecasem la Cairo (unde am stat un an universitar la o bursa de specializare in lingvistica araba, primita in baza Acordului cultural bilateral) cu nici un plan clar de activitate literara, poate si pentru ca lingvistica trecuse temporar pe un plan prioritar fata de preocuparile mele literare.

Noroc ca din tara cartile mi-au sosit la timp…

Am incercat sa traduc Eminescu, mai ales ” Egipetul“, dar, nemultumita de rezultat (nu reuseam sa redau imaginile fara a trada efectele prozodice si invers), l-am abandonat cu un sentiment de esec si de vina care continua sa ma stapineasca. Tradusesem inca din tara citeva poeme de Lucian Blaga in vers alb, de ale caror variante in araba eram destul de multumita, mai ales ca avusesem ocazia sa cer si parerea unor colegi arabisti care le considerasera reusite si, mai ales, il “recunoscusera“ in ele pe Blaga.

intr-o zi, i-am dus domnului Gamal douazeci de poeme si i le-am pus pe birou cu o mina tremurinda. Se mai aflau de fata prozatorul Ezzat el-Qamhawi si poetul Abd er-Rahman el-Abnudi. Curios peste masura, dom¬nul Gamal lasa orice alta treaba si il roaga pe poetul el-Abnudi sa citeasca cu vocea lui grava, de actor.Dupa primul poem (“Izvorul noptii“), s-a lasat tacerea. El-Abnudi l-a mai citit inca o data, si mai atent la frazare, apoi a exclamat admirativ: “Allaah!”. A mai citit citeva poeme, mult mai nuantat — se vedea ca “prinsese“ nu numai melodia interioara, ci si ca ” se prinsese“ in mrejele metaforei blagiene.

Ezzat a luat foile din mina colegului sau, continuind lectura cu glas mai putin grav, dar mai cald. Apoi mi-a cerut sa recitam in paralel cite o strofa (un fragment) in araba si romana. Domnul Gamal asculta extrem de atent, in tacere. La sfirsit, a exclamat: “Asta da poezie! Ce metafore! Ce forta! De ce il tineti ascuns pe acest… Blaga? E colosal.” Dupa ce grupajul a aparut pe doua pagini, in “inima“ revistei, insotit de prezentarea lui Blaga ca poet si filozof, am auzit multe cuvinte de minunare si admiratie fata de poezia lui din partea unor oameni de litere (Akhbar el-Adab este o revista foarte citita si foarte bine distribuita in lumea araba). Dar cel mai mult ma bucuram cind, de atitea ori, in urmatoarele luni, domnul Gamal ma prezenta adaugind sistematic: “Prin ea am cunoscut un poet extraordinar, Lucian Blaga“ si rostea numele poetului, devenit familiar, cu un fel de incintare. Ma mai bucuram cind, in toiul unei discutii literare, cineva ma intreba: “Nu ai tradus tu niste versuri extraordinare ale unui roman… cum se numeste?…“ — Lucian Blaga, raspundeam eu, abia asteptind sa-l aud pe interlocutorul meu repetindu-i numele, pentru el exotic, dar un nume care constatam ca avea o rezonanta speciala in constiinte.

in vidul acela de cunoastere, aproape hidos, care existase in mintea intelectualilor egipteni cu care stateam de vorba, se instalase o stea luminatoare cu numele lui Blaga. Bucuria de a auzi numele lui Blaga rostit de egipteni m-a impins (desi nu doar ea) sa traduc si un fragment din “Fiinta istorica“ in care poetul filozof vorbeste despre istoriografia egipteana si metafora pe care o reprezinta pentru aceasta stiinta listele cu numele regilor la vechii egipteni. Blaga corec¬teaza opinia potrivit careia istoriografia egipteana ar fi primitiva, rudimentara, embrionara, explicind ca ea este de fapt, potrivit vechii mentalitati egiptene, istoriografia totala, caci numele regilor sint de fapt “mumii sonore“ care, conservindu-se, conserva statul, esenta lui. Metafora a placut mult unor literati egipteni.

Fericita ca “mumiile sonore“ au avut un ecou puternic, meditam la faptul ca orice cuvint scris il poate costa ori rasplati, in timp, pe un scriitor. Asa cum Blaga intelesese cindva spiritul egiptean, tot astfel egiptenii de azi, care au — cred — o “obsesie a numelui“, pareau ca vor sa ajunga la esenta prin nume, intrebindu-ma cu obstinatie: “Cum se numeste?… Aaah: Blaga! Ce mai tineti voi, acolo, ascuns in poezia voastra?“ m-a intrebat domnul Gamal intr-o buna zi. Pregatisem in jur de cincisprezece poeme ale poetului Cezar Ivanescu. Dupa Blaga si efectul pe care il produsese, am simtit ca nu exista urmare mai potrivita. Cel cu care am revazut traducerile sipe care am “probat“ efectul a fost Ezzat care a intrat imediat in rezonanta cu textul, cuprins de o grava incintare: “imi place mult fiindca e greu, e adinc nu e pentru oricine.“ Erau poeme in vers alb din “Cele mai frumoase poezii“.

Domnul Gamal era ocupat peste masura in biroul sau si mi-am zis ca nu este momentul… in sala mare a redactiei, am avut imboldul de a postfata o discutie despre poezie pe care o purtam cu Goda Khalifa (nu numai un grafician de elita, dar si pretentios degustator de literatura) citind din poemele lui Cezar Ivanescu. Goda as¬culta electrizat. Mi-a cerut sa citesc rar, cu voce coborita. Mi-a spus dupa primul poem: “Sette Zeinab (asa imi spunea el, « doamna Zeinab», nevrind sa accepte ca n-as fi egipteanca!), coboara glasul! asa ceva se citeste intre noi, care avem oarecare treaba cu moartea… - si citeste rar: asta e poezie care intra in singe, e periculoasa!”
Absorbita de lectura si de incordarea cu care urmaream efectul, abia am bagat de seama cind domnul Gamal, care iesise din birou si traversa sala, se oprise de citeva secunde dinaintea noastra, ascultind. Cind am terminat poemul pe care tocmai il recitam, mi-a luat foaia din mina si a citit-o din nou, pentru sine. Mi-a mai luat din mina un poem, l-a sorbit cu sete, apoi mi-a zis:

— Cine e?
— Cezar Ivanescu.
- Traieste?
— Da, multumim lui Dumnezeu!
— E un poet inca si mai mare decit Blaga!

Doua poeme citise Gamal el-Ghitani (“Prima fecioara a omului“ si “Turn“) “!Cind m-am nascut, mama,/ pe-o masa, intinsa,/…) apoi dadea aceasta sentinta. De emotie, am biiguit:

— De ce spuneti asta?
— E mai adinc. N-am citit poeme despre moarte mai cutremuratoare ca acestea.

Apoi si-a continuat traversarea salii, iar la intoarcere mi-a cerut sa-i dau toate poemele pe care le aveam, ca sa le citeasca peste noapte. I le-am dat, insotite de o prezentare bio-bibliografica a poetului.

Cind l-am revazut, mi-a spus: “Nu m-am inselat. E mai mare decit Blaga. E cea mai buna poezie tradusa pe ca¬re am citit-o.” Si mi-a multumit (!) pentru ca i-am “daruit” asemenea lecturi.

Si din nou mi-a fost dat sa ma bucur auzind numele poetului pe buzele unor literati egipteni. Cineva m-a mustrat:

— Mai lasati-ne, domnule, si noua un pic de loc! Voi, romanii, nu aveti decit poeti din acestia… ucigatori?! Ä‚stia nu scriu, ci…
— Fac mumii sonore, l-a intrerupt Ezzat.

Recitesc aceste relatari cit se poate de exacte despre impactul pe care l-au avut poemele lui Blaga si Cezar Ivanescu asupra unei elite a scriitorilor egipteni. imi dau seama ca ele au sanse mari sa para ciudate cititorului cu mentalitate europeana.

Ar trebui ca cineva sa cunoasca atmosfera de la redactia revistei Akhbar el Adab, deschiderea, setea de nou de acolo, de literatura moderna buna, lipsa de prejudecati culturale, ca sa inteleaga ca in acel loc reactiile puternice si directe fata de sensul de calitate sint cit se poate de firesti. Si poate ar trebui sa stie ca egiptenii sint un popor de oameni plini de spon¬taneitate, calzi, comunicativi si foarte curiosi.

Ar trebui ca cineva sa il cunoasca pe Gamal el-Ghitani, nu numai scriitorul de exceptie, ci si omul atit de profund care despre esente discuta intr-un limbaj esential, emitind un fel de discurs continuu pentru care sincopele timpului nu conteaza. Caci la o buna bucata de vreme, in toiul unei discutii despre sufism, mi-a zis: “Si la Blaga am intilnit idei sufite. Dar, mai mult decit el, Cezar e un poet sufit. Nu stiu daca stie asta despre sine.“ Iar deunazi, la telefon, m-a rugat: “Mai trimite-ne! Este atit de frumos ce ai tradus!” Si i-a transmis salutari… domnului Cezar Ivanescu.

Si ar mai trebui ca cineva sa incerce, prin experienta proprie, efectul pe care il poate produce literatura romana de esenta asupra unui ales esantion de public strain pentru a-mi impartasi bucuria, uimirea, regretul si speranta.

Regretul ca in constiintele multor lectori literatura noastra nu are inca un loc al ei, nu are un nume si spe¬ranta ca este, totusi, posibil sa si-l capete.

Daniela FIRÄ‚NESCU
Contrapunct
numar dedicat poetului Cezar Ivanescu
decembrie 1996