Randuri despre stralucita revista “Minimum”, a scriitorului Al. Mirodan
“Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul incepe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are “scena” in sange. “Minimum” e facut de el (si numai de el), cu sange mirodanian. Si e facut de inca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si romani si oameni de pretutindeni. Al lumii in lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, incepuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din Romania, de prin anul 46, la numai 17 ani.
De atunci si pana azi scriitorul ziarist Al. Mirodan s-a constituit intr-o apriga reactie impotriva a tot ce “violeaza si umileste individul”, dupa cum isi recunoaste si singur alergia, intr-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista romaneasca “Agero”, din Germania. “Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane — contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” incepuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era infulecator de realitate, naiv si exacerbat in lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atat de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur… El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la “Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – “Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, “Seful sectorului suflete”, “Camuflaj”, “Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, il constituie apoi piesa “Contract special de inchiriat oameni” — in care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.
Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Romane, sau cel al Ministerului Culturii etc.,etc. sunt lasate in urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea Romaniei, plecarea in Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gandirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, in inima si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. in Israel, unde se stabileste definitiv, in inima Tel Aviv – ului, porneste tot de la gazetarie. incepuse a scrie un fel de “Dictionar” cu privire la scriitorii evrei din Romania si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii in care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, impotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atat… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a “nemurit” o sumedenie de scriitori…
Publica cu regularitate pagini din acest “Dictionar” in ziarul de limba romana de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla in front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijand-o dupa un Nord al lui, altul decat cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. intr-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura — mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe “ulita romaneasca”. Mirodan se situase astfel in fruntea scriitorimii “romanesti” de aici.
Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la “Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramaneai fara paine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. in esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea insemna sfarsitul. Prietenii ii spun: “te sinucizi!”… Dar Mirodan nu raspunde chemarii Himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e in firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decat o REVISTÄ‚! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu increderea in libertatea spiritului, a omului! Revista “a prins!”. S-a vandut, a devenit cautata. in tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai in Israel, ci si in U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si in Romania. A fost “o victorie asupra fricii”, spune Al. Mirodan. A fost o razbunare. impotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La intrebarea: “Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: ”Teama de frica”.
E de 33 de ani in Israel. Si isi zideste sufletul, tanar si tenace, in “zidurile” acestei minunate catedrale care este “Minimum” si in care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!
Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam cand, la sfarsit de saptamana, lipseam de la cursuri si seminarii si, in Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam in a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu, goala de lume la acele ore de dimineata, cu “Contemporanul” lui G. Ivascu, cu “Gazeta literara”, cu “Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa . Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma imbatam cu farmecul unor litere de aur, atat de dragi sufletului meu…
Tel Aviv. Strada Disengoff — renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorat ziua si pensia… Disengoff — strada toaletelor cochete (mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricand cu o primavara bucuresteana. Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.
Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare inchisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar cate doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu il caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o intalnire. Privesc in jur. Nu-i. Nici mai in spate, in sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din Romania. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, avand deja a doua ceasca de cafea, si cateva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul in mana, transcriind ori traducand ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e! Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede in servieta; comand si eu “una turceasca mica”.
Discutia se leaga repede, e antrenanta. Cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gandesc- amintindu-mi ca in chenarul redactional de la “Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gandesc ca, de fapt, aici este, intr-un fel, redactia. Aici Cerchez-Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv cand e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atatea “politiste” traduse de el in romaneste, il pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darama si cunstruieste. Face gazetarie “la catarama”! Acum, in zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si in urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTÄ‚! “Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.
Mesele, cand am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinand cont, sau nu, de vicioasa mea inchipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din Romania. Din intreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din cate am cunoscut.
Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de insusi domnul Mirodan. Pana se ridica “cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata imi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei “cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, in asteptarea dezbaterilor de rigoare, inainte de aparitia unui nou numar. Scot “celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei “Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvant, aceasta publicatie. Iata, tot in graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Barfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. In-co-mo-da! Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala. Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. indarjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Romaneasca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!
Bun! Stiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gandeste astfel. Deci — pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff nr. 88; pe de alta — “anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez-Mirodan, la primul numar al lui “Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). “Vrem — spunea el laconic — sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar in interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, cand aceasta il intreaba “Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata”! Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvant, i-as pune sub nas colectia revistei.
Se discuta acum — si-s destule luari de pozitie in contradictoriu – rubricile “La inchiderea editiei”, “Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, “Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de “Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din intreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la “Lumea romaneasca” si cele de la “E o lume”. Cat priveste continutul paginilor de “Dictionar neconventional al scriitorilor evrei de limba romana” el este doar amintit. Nimeni nu comenteaza. La fel e si cu “Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei “Minimum” (care e pe baricada revistei inca de la primul numar! ) ii arata intre timp “bossului” cateva machete, mai adauga ici o caricatura, colo un “nasture” vitriolant.
Å¢igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: “Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”. Si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Cate unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are incotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai inchegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. inca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.
Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, incat sa se nimereasca a fi intalnirea mea reala cu domnul Mirodan — intalnire care era pe o cu totul alta directie — tocmai cand sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atator condeie de clasa care sunt prezente in “Minimum”.
- La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, ii spun la sfarsit.
- Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, inainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! inauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havana scriitorului. Fata aia, intr-adevar draguta, strangea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mangaia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi imi luasem “la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi impreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
- Domnu’ Mirodan, zic eu, revista e atat de iubita, de apreciata! Aici si in lume. Dati-mi voie sa va spun : “La multi ani!”.
- Ati spus ceva? Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
Roni CÄ‚CIULARU
Martie 2010
Disengoff, Tel Aviv
Recent Comments