in 1989 nu i-a vazut nimeni dormind pe sub poduri, facand foamea prin garsoniere insalubre sau umbland cu cersitul pe la prietenii mai instariti. Nu se mai uita nimeni la ei, de aceea. Mai mult, imediat ce s-au linistit apele, s-au reglat si conturile “generatiilor literare”: dupa cea scoasa din maneca de Laurentiu Ulici (Dumnezeu sa-l odihneasca-n pace), s-a facut mare tam-tam pe “Generatia 2000”. Exista asa ceva? Nu exista? Nu stiu. Stiu ce a urmat: un mare chiolhan al poeziei romanesti la care, cu mic, cu mare, am participat benevol si ne-am imbatat cu apa chioara. Unii au rezistat uriasei alcoolemii — altii au ajuns, bineinteles, niste vesnici turmentati.
A venit internetul si a desfiintat presupusa “facere de ordine” din literatura. Au aparut cei cu p… in mana, cu fecundare de patrie, cu strigatul in nopti tarzii prin cartierul numit Romania. S-au rasculat, au dat de pamant cu “cei mari si tari”, au facut reviste, edituri, scandal. Fix-pix: unii au ingrosat randurile eternilor cheflii, altii au fost potoliti cu functii, salarii, iesiri peste hotare pe banii “culturii”.
Suntem, totusi, in 2008, unii din “poetii care nu exista” s-au realizat material, au sotii, copii, salarii sau mici afaceri ingaduite de aceiasi “mari si tari” de odinioara. Altii stau tot pe strada, scriu poezii prin carciumi de bloc, uneori mai prind cate-o fatuca dispusa sa le asculte versurelele de amor. Cu totii au cca. 40 de ani. Pe vremuri, aveau cel mult 22. Nu-i vedem in prim planul liricii autohtone pe niciunul. Prin antologiile noastre de doi bani. Prin revistele noastre de cultura. Prin salile pe unde se decerneaza premii peste premii. Poetii acestia nu exista decat pentru ei si pentru Dumnezeu; ei n-au mintit cand au scris mai demult, batuti de militie, privati de biblioteci, tunsi la zero sau cu domicilii fortate de care, vezi Doamne, numai cei de la Bucuresti aveau parte.
Iata, acum, suntem trei generatii la putere: 1) cei care au fost si mai sunt inca; 2) cei ce batem pragul celor 40 de ani, care am crezut pe vremuri ca vom schimba Romania; 3) tinerii de la 20 de ani incolo ce ne vad pe toti ca pe niste epave si care urca nonsalant pe spinarile noastre, ca si cum am fi doar niste trepte (si asta si suntem). Ei au reviste de cultura electronice pe internet, site-uri literare si blog-uri personale, putere de scris si vlaga in trupuri, chestii pe care desi unii din noi le cunoastem, ne pun in postura boilor ce se uita la poarta noua. Iar noi — nu!, nu ne retragem, noi suntem cei mari si tari! Ţinem cu dintii de mica si marea celebritate obtinuta, ne aruncam in proiecte pentru care n-avem forta de finalizare, facem pe grozavii, dam lectii.
Dupa ce acest jalnic spectacol (deseori televizat) se termina, in spatele nostru, tinerii rad pe infundate: pentru ei nu exista ideea de “generatie”. Oricat i-am haitui sau i-am ademeni cu “sponsorizari”, “premii”, “recenzii”, “lansari de carte”, “situatie sociala” — nu mai cred in noi. Ne vad asa cum aratam in realitate: niste fustangii, niste narcotizati cu succesele noastre, niste inoportuni cu pretentii de guvernatori ai literaturii romane, niste trepte uzate care li se pot prabusi la primul pas.
Nu suntem credibili nici noi, nici Uniunea Scriitorilor, nici revistele consacrate, nici cartile noastre (pe care le-au citit!!!), nici emisiunile TV sau radio unde mergem (pe care le vad si le asculta!!!), nici “legendele” despre noi; nici macar nu ne vor fatutele carora le mai ostoim setea de “glorie literara” prin cate-o camera de hotel.
Ei sunt ceea ce am fost noi in 1989 si impotriva lor nu putem face nimic. Nici pentru ei nu avem sanse sa facem ceva, nu vor. Ne ignora. Matematic vorbind, noi suntem “poetii care nu exista”.
Stefan Doru DÄ‚NCUS
10 martie 2010
Recent Comments