“Daca o formula a iubirii ar fi posibila,
s-ar putea afla insasi formula omului.”
Paul Evdokimov
imi place sa vorbesc despre iubire intotdeauna la modul ideal, divin. De aceea as aseza intregul comentariu de fata sub auspiciile a ceea ce scria atat de sublim Paul Evdokimov in cartea sa intitulata “Iubirea si taina iubirii”, si anume: “Iubirea omeneasca pare a fi propedeutica iubirii dumnezeesti.”, dar si sub tendinta de universalitate a principiului apodictic exprimat de catre cel mai solid stalp al crestinismului otodox, Sf. Ioan Gura de Aur, anume acela ca “iubirea conjugala este iubirea cea mai puternica” dintre toate felurile de iubire existente pe acest pamant. Daca am putea inchipui un spatiu emotional cu limte imaginare, dar incarcat in interioritatea sa pana la cota altitudinala cea mai inalta de trairea plina de profunzime si puritate a unor sentimente de dragoste ce depasesc obisnuitul – si facem referire aici la comuniunea aceea sufleteasca dintre oricare doua fiinte umane cu identitate imprecisa, un el si o ea, un aproape si un aparent departe, care se vad pe sine insusi unul in celalalt “ca intr-o oglinda”, reintregindu-si amandoi parte cu parte, in secunda care le-a marcat destinul, unitatea intrinseca a celulei lor ancestrale, dupa spusele aceluiasi Paul Evdokimov -, atunci cu siguranta ca exemplul cel mai bun in a contura intr-un mod completamente real, iara nu neaparat fictional, o astfel de iubire de gen “arhetipal”, am putea-o denumi, ar fi acela dintre Doina si Ion Aldea Teodorovici – un alt “avatar din marea aventura a indragostitilor”, dupa cum afirma cu ani in urma Zoe Dumitrescu-Busulenga despre cuplul in sine “ca idee mito-poetica centrala in opera eminesciana”, mit devenit realitate insa de asta data aici tocmai prin soliditatea sentimentului trait impreuna de catre cele doua suflete gemene (sau “doua lacrimi gemene”, vorba lui Grigore Vieru) pentru care forta iubirii a insemnat echivalentul puterii “reconciliatoare prin excelenta, aceea care purifica, inalta si unifica”.
“Viata fiecaruia, spune Poetul, este, mai mult sau mai putin, o ruina printre ale carei daramaturi trebuie sa descoperim ceea ce Omul ar fi trebuit sa fie.” Ei bine, in acest “deconstruct” existential, care este viata, Doina si Ion Aldea Teodorovici si-au gasit si si-au trait pe tot parcursul drumului lor pamantesc definitia singulara a propriei lor mari si de poveste iubiri. Perfect integrabila in ceea ce Sf. Ioan Gura de Aur numea iubire conjugala, comuniunea de suflet a celor doi artisti reprezinta un model unic prin trainicia lui de impartasire a emotiei afective sublime a unuia catre celalalt, emotie care nu s-a limitat la a fi traita doar la nivelul cadrului familial restrans, ci a nascut ARTÄ‚. Si spunem asa, fiindca intreaga lor creatie muzicala contemporana de referinta a insemnat, de fapt, un punct marcant de cotitura pentru insasi istoria muzicii de gen romanesti. Si facem referire aici la complexitatea si originalitatea liniei melodice, a orchestratiei in sine, la modul de interpretare a unei piese, precum si la cel de diseminare a segmentului muzical creat in sufletul auditoriului lor vast si fidel. “Rasai” din durerea slovei stramosesti reprezenta in cantecul Doinei si a lui Ion Aldea Teodorovici ruga inaltata altarului vesnic al limbii romane. Focul neintrerupt al staruintei lor dimpreuna in absolutul iubirii eterne este ceea ce a facut ca aceste doua personalitati creatoare sa aprinda prin lumina artei lor muzicale singurul licar spiritual in biserica sufletului acelor vremi, care a sfasiat frontierele absurdului istoric si a aprins flacara de imaterial foc cuvantului de unde s-a plamadit total altfel spre coacere si devenire absoluta.
intalnim fara dubiu, putem spune, aici acel tip particular de iubire crestina, care a construit valoare depasind, astfel, in totalitate simpla dimensiune a senzualului cotidian. Revelatia iubirii a fost pentru ei “clarvazatoare si profetica”, un mod de cunoastere si de identificare intre doua entitati spirituale asemenea pentru care dragostea a reprezentat culoarul de lumina dumnezeeasca, ce topea continuu intunericul aspru al sortii. “Daca iubirea noastra n-ar crea o personalitate, un ipostas mai frumos, mai vital si mai durabil decat tine si eu la un loc, n-ar fi decat o placere stearpa.”, rostea Charles Morgan in “Fantana”. Ei bine, in acest caz, unificarea celor doi indragostiti in cadrele unei singure unitati primordiale a anulat deplin multimea antinomiilor si “experienta dualului”, conturand cu hotarare si evidenta un destin unic si exemplar, care a avut capacitatea de a pasi cu sobrietate arhetipala, am putea zice, pe “taramul absolutului, transgresand starea de imperfectiune data a conditiei umane” . Avem de a face aici, iata, cu acea traire miraculoasa si rara prin structura sa simetrica, ce a calcat cu neindoiala in marea ei intensitate pe drumul catre “o perfectiune care s-o repete pe cea originala, pe cea dinaintea creatiei, a disocierilor, a multiplicitatii”, acea “reunificare a contrariilor, intr-o superioara, sub raport dialectic, coincidentia oppositorum” (Zoe Dumitrescu-Busulenga).
Pentru mine personal, spectacolul iubirii dintre sotii Doina si Ion Aldea Teodorovici a fost intotdeauna inconjurat de o aura inefabila. Deoarece, asa cum Sfantul Ioan Gura de Aur defineste, “casatoria este icoana tainica a Bisericii”, iar “Taina aceasta mare este…” (Efeseni 5:32-33). Iubindu-se unul pe celalalt, sotii Teodorovici s-au daruit lui Dumnezeu in fiece moment al vietii lor, creionand intre acordurile unei doxologii imparatesti permanente ceea ce Sfantul Clement al Alexandriei numea “casa lui Dumnezeu” sau biserica familiala, unde cuvantul Mantuitorului si prezenta Sa continua se regaseau cu prisosinta in cuvintele: “acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Alaturam aici slavosloviei zilnice a destinului lumesc al celor doi indragostiti si vorbele de duh ale Sfantului Ignatie din Antiohia, vorbe care se pliaza, la randul lor, pe principiul ca “unde este Hristos este si Biserica Lui”, inca un fapt ce ne releveaza noua cu pregnanta adevarata sorginte ecleziala a unitatii conjugale a cuplului crestin amintit. “Mica Biserica” simbolica propovaduita cu sarg de catre Sfantul Ioan Gura de Aur capata, dintr-o data, o semnificatie aleasa, ea devenind, astfel, corolarul desavarsit al vietii dimpreuna a celor ce au fost pana nu de mult printre noi Doina si Ion Aldea Teodorovici.
“Depasind senzualul, iubirea ii da trupului o nebanuita profunzime. … Ea face sufletul persoanei iubite sa fie vazut cu totul in lumina si sa se ajunga la un nivel de cunoastere care apartine numai celui care iubeste.”, scria Paul Evdokimov. Ridicand prin dragostea lor puternica, legatura sfanta a casatoriei la rang de “dar sacramental”, sotii Teodorovici au primit in destinul lor lumesc prezenta lui Christos ca pe o temelie solida a uniunii lor afective complexe. Pentru ei, Mantutorul exilat in “Siberii de gheata” totalitare a metamorfozat “apa pasiunilor firesti” in ceea ce putem numi acel “fruct al viei”, care a preschimbat totul in “iubirea cea noua” de Dumnezeu. Iata ca, in dialogul dragostei dintre cei doi eroi ai Realiei, nu exista absolut deloc dihotomia existenta in ziua de astazi si care poarta numele de “impasul masculinitatii si al feminitatii”. Si asta, deoarece, “cu cat sotii se unesc mai mult in Hristos, cu atat cupa lor, masura vietii lor se umple de vinul de la Cana” si se imbraca, dintr-o data, in vestmantul curat al magiei neintelese a minunii dumnezeesti. Prelungirea modelului nuntii de la Cana Galileii in cazul exemplului real al cuplului Doina si Ion Aldea Teodorovici reprezinta, de fapt, “nunta mirilor cu Hristos”, iar treapta aceasta a “cununiei mistice a sufletului cu Hristos, pe care casatoria o inchipuie in mod direct, este cel al oricarui suflet si al Bisericii-Mireasa”. Sotii Teodorovici au primit in dar pentru intreaga lor viata harul lui Christos inca din momentul in care s-au decis, “in demnitatea lor sacerdotala, sa se prezinte inaintea Tatalui ceresc” si sa-i ofere acestuia “jertfa cuvantatoare”, cu alte cuvinte, “ofranda intregii lor vieti conjugale”.
“Daca o formula a iubirii ar fi posibila, s-ar putea afla insasi formula omului.”, ne spune Paul Evdokimov cu atata seninatate si intelepciune. Traiectele armonice ale dragostei implinite dintre Doina si Ion Aldea Teodorovici pot fi asezate, cumva, putem spune, intre zagazurile clasice ale tipului de iubire inchipuit literar de reprezentantii cunoscuti ai curentului romantic. Fiindca si aici, la fel ca si in tabloul eroilor romantici, avem de-a face cu acea recompunere a eului primordial, a celulei primare, din “acel moment al timpului in care universul nu fusese parca creat”. Cuplul in sine se detaseaza evident de coordonatele unei lumi prezente, cu care se intersecteaza insa, vrand ori nevrand, constant, dar unde isi cladeste in mod fericit si singular acea “constiinta superioara”, acea “recastigata dimensiune a libertatii”, care “da bucurie, fericire fara margini cuplului”. Zoe Dumitrescu-Busulenga amintea la un moment dat, in stilul sau original si inconfundabil, ca aceasta reprezinta intr-un fel ”mult ravnita si indispensabila stare a relatiilor perfecte, in absolut, intre membrii cuplului, relatii care fac posibila “creatia” artistului indragostit sub specia cea mai inalta”. Iar despre Doina si Ion Aldea Teodorovici putem afirma faptul ca si-au izvorat esenta propriei lor creatii tocmai din plamada tainica si sfanta a fanteziei creatoare a iubirii. Putem plasa analogic, daca vreti, povestea celor doi artisti indragostiti in universul literar al nuvelei fantastice eminesciene “de prodigioase semnificatii” “Sarmanul Dionis”, unde cuplul Dionis-Maria atinge, pentru “scurta vreme, zenitul acela, starea ideala …, ca o armonie a unitatii refacute” integral in spatialitatea macrocosmica imensa, pe care o traversau fericiti in calatoria lor catre Luna, dupa spusele aceluiasi prestigios critic literar Zoe Dumitrescu-Busulenga.
“Se iubeau unul pe celalalt fiindca totul dorea sa fie asa: pamantul de dedesubt, cerul de deasupra, norii si copacii…”, scria Boris Pasternak in “Doctor Jivago”. Sau, de ce nu, sa il aducem in discutie si pe Oblomov aici, eroul lui Goncearov, care raspunde “uimit si chiar ofensat”, ne spune Paul Evdokimov, la intrebarea “Ce faci in viata?” prin replica: “Cum ce fac ?! O iubesc pe Olga!…” Si tot Evdokimov rosteste atat de frumos: “Pe culmea inaltarii sale, sufletul devine muzica pura si opreste orice cuvant.” Iubirea dintre Doina si Ion Aldea Teodorovici reprezinta acea splendida arhitectura a propriei lor creatii interioare si a lui Dumnezeu, unde “a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Pentru ca, scrie acelasi Paul Evdokimov: “Dincolo de toate deghizarile, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei suprima indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim ce poate fi unitatea tainica a celor ce se iubesc, o identitate in diversitate a doua persoane.” Iata de ce Erosul in acest caz nu mai semnifica absolut deloc acel “sentiment ca fapt cultural, influentat de mentalitatea epocii”. Nicidecum. De fapt, Eros este impropriu a numi identificarea dintre cele doua destine intr-unul singur prin dragoste, daca ne gandim la faptul ca acesta are drept semantica autentica spatiul conjunctural si extrem de limitat al simplei dorinte, a iubirii pasionale propriu-zise si atat. De data aceasta, la cuplul Doina si Ion Aldea Teodorovici iubirea “transcende atotputernica durata” a cotidianului imbacsit de reguli si de coordonate, ce propovaduiesc cu neincetare faptul ca iubirea nu isi ajunge siesi, ci se leapada mult prea repede de idealitate, inecandu-se voluptos in apele viciului ordinar. “Nimic nu rezista melancolicelor gheare ale timpului, care schimba trasaturile dragi si pune la grea incercare prospetimea primei dimineti si a imboldului initial. Fiinta umana da dovada de cea mai mare vulnerabilitate in redutabila lupta cu durata si cu ucigatoarele repetitii. Prozaicul vietii o fac sa coboare in infernul plictiselii.” As anula integral principiul anterior enuntat de catre Evdokimov si as spune ca in cazul exemplar al sotilor Teodorovici iubirea se reinventeaza clipa de clipa, se autodefineste continuu pentru simplul fapt ca ea are continuitate in existenta proprie – nu prezinta puncte de vulnerabilitate “obisnuita” -, cu alte cuvinte, ea exista pur si simplu si se lasa dominata de scurgerea vremii doar in sensul propensiunii sale evidente, iara nu in cel total antagonic al naruirii ei in obisnuinta si in oboseala trecerii. E ca o spirala logaritmica infinita, daca vreti, unde legea cresterii organice isi face veacul nestingherita de nimeni si de nimic. Iar explicatia acestei singularitati a trairii celor doi etern indragostiti se regaseste in faptul ca aceste fiinte si-au trait iubirea in Dumnezeu si nu numai in fata Lui.
Jean Guitton in “L’amour humain” mentiona ca “fiecare epoca a cautat in felul ei” a prezenta iubirea din motivul de la sine inteles, si anume, acela ca “ca iubirea este mereu ceva nou”, complexitatea ei fiind, de fapt, cea care stabileste intotdeauna tipul de viziune a timpului respectiv asupra sa. “Tot misterul fascinant al iubirii conjugale rezida in cucerirea spirituala a celuilalt, a inaccesibilului care face din alteritatea iubita materia Tainei: finis amoris ut duo unum flant.”, Taina, unde s-au intalnit spre evolutie impreuna Doina si Ion Aldea Teodorovici, doua fiinte care au si-au topit trupurile intr-unul singur aducand cel mai bun exemplu intru traire reala a conceptiei patristice fundamentale a Bisericii Rasaritului crestin, si anume: “unitatea a doua persoane intr-o singura fiinta, o singura substanta; sau altfel: unirea intr-un trup si un suflet, dar in doua persoane”, fiinta conjugala devenind, astfel, aidoma chipului lui Dumnezeu Treime. Sfantul Ioan Gura de Aur rostea in intelepciunea sa unica urmatoarele: “Cand barbatul si femeia se unesc in casatorie, ei nu mai par ceva pamantean, ci chip al lui Dumnezeu insusi”. O asemenea “icoana vie” a iubirii si a lui Dumnezeu au intruchipat in scurtul timp al parcursului lor existential sotii Teodorovici. Pentru ei doma casatoriei era o notiune cu caracter de sacralitate. Nu trebuia intinata cu nimic lumesc. “Cele doua dimensiuni ale plinatatii (pleroma) unice in Hristos”, femininul si masculinul, s-au intalnit aici prin voia divina nu pentru a-si trai propria disolutie interioara nascuta din mortificarea sentimentelor dintru inceput sau din exacerbarea antinomiilor individuale, ci numai pentru a creste si pentru a desavarsi “microbasileia” sfanta a dumnezeirii pe acest pamant.
Putem sa inchidem arcul ideatic al comentariului nostru despre destinul unic al iubirii dintre Doina si Ion Aldea Teodorovici in cheia liturgica a cuvintelor spuse catre de Sfantul Efrem Sirul, si anume: “De la Adam pana la Mantuitorul, adevarata iubire conjugala a fost Taina desavarsita”. Mai mult decat atat, se poate spune ca cei doi artisti au refacut pe tot intervalul temporal al trecerii lor lumesti imaginea unica a Paradisului initial, prin legamantul casatoriei lor ei aducand cantari sacrului acestei Taine “cu vrednicie” si cu constiinta superioara de a a coexista dimpreuna cu si in Dumnezeul creator. Modelul crestin al iubirii lor depline reprezinta pentru epoca integral freudizata de azi, de fapt, un antimodel, o revarsare continua de dragoste crestina intr-un ocean de “fantezii infierbantate”, profund patologice si grotesti. Faptul ca episodul lor existential de dragoste s-a consumat intr-un atare timp istoric si nu intr-altul poate fi interpretat si ca un adevarat semn al dumnezeirii, un simbol al daruirii complete a unuia pentru celalalt, cu rostul de a reconstrui din ruine o lume, alta, anume aceea a sufletului pierdut al omenirii actuale. Iubirea si Taina ei raman sa constituie prin ele insele, iata, mereu prim-planul acelei problematici grave si extrem de dificil de explicat numai cu simpla arma a ratiunii reci si pe care nicio “istorie arhetipala a fiintei” umane nu o va putea explica vreodata in mod complet. Caci, exhaustivitatea semanticii sale complexe ii apartine numai si numai lui Dumnezeu si absolut deloc omului…
Magdalena ALBU
Iulie 2010
Recent Comments