Noul volum(1) semnat de poetul american de origine romana Mircea Stefan pastreaza, ca si in precedentele carti publicate, o legatura intima cu spatiul, geografic si spiritual, romanesc, pe care il evoca des in respiratii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventand eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, in opinia noastra, scria acum cativa ani criticul literar Stefan Damian, relevand “aceeasi obstinatie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de putine tocmai teama de cuvant, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, traite paroxistic.”
Cine citeste cartile de poezie ale lui Mircea Stefan se poate minuna de faptul ca autorul, de cincisprezece ani “traitor” in State, nu s-a “americanizat” in planul sevelor poetice, radacinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga “glasuind”, asa cum spunea Stefan Damian, despre “legaturile indestructibile cu lucrurile obarsiei ardelene”, de multe ori “punctate” in volume diferite, imbracand rememorari lirice de genul: “sus pe un deal dincolo de Carpati/ acolo unde incepe copilaria” (intru o vara spre nord) sau “nicicand nu vom sti ce s-a intamplat/ cu inima lui Iancu” (Cuvantul imparatului), ori ”ca un septembre trist/ Ardealul/ fara atatea biserici de lemn” (Ardealul).
Chiar daca Romania de suflet a lui Mircea Stefan “deseneaza” acum feed-back-uri transatlantice, poetul incearca sa se detaseze de zvacnirile romantice printr-o privire lucida si rece, precum ortografiile Nordului, haladuind pe dealuri transilvane ori pe intinderile lacurilor americane, un soi de retragere discreta in solitudine.
intrebandu-ne de ce poetul si-a ales drept titlu al volumului de fata, cel mai recent, “Alungat din singuratate”, am observat ca imaginea singuratatii la Mircea Stefan este, alaturi de “septembre”, un simbol recurent. Apare atat de des in versurile lui incat pentru un neiubitor de poezie ar deveni enervant. Dar pentru lirici peregrinarile lui Mircea Stefan prin gradinile semiramidice ale singuratatii reprezinta o calatorie unica (prin volumele autorului, anterior aparute acestuia) la mesele unui festin metaforic: “cum va primim noi/ intr-o noua comedie a literaturii/ cand/ ochiul singuratatii a plesnit/ ca un bici” (Anotimp); “invata-ma sa mor/ mai demn decat imi pot eu inchipui/ sa pot trai/ ca voi in singuratate” (Undeva); “singuratatea ninge/ pe o mare de sange” (Singuratatea); “si totusi undeva/ a ramas printre noi/ singuratatea” (Calatorie pe valuri); “postmortem/ rostim/ atat de implinit in singuratate” (Zbor); “casa din camp/ gradina/ iar ce ramane prietene/ sa o numim pe scurt/ singuratate” (Amintire despre orasul soarelui); “el sta acolo trist/ insingurat/ privind acelasi nord spre care am plecat” (Vine decembre); “uneori zgomote/ peste intreaga singuratate a destinului” (Somatica); “fructe mari rosii precum singuratatea” (Cina cea de taina); “neputincios animal/ acest secol” (Singuratatile secolului); “singuratatea ne calca pe nervi” (***); “noi prin aceasta lipsa vom trece/ asa tot singuratici intr-un septembre dus” (Durerea mamei); “pierdut in singuratate/ septembre/ laguna de suflet poporului meu” (***).
Versurile volumului de fata sunt impregnate de acelasi simbol al singuratatii, de vreme ce primul capitol “Din singuratate” garanteaza forma implinita, rotunda a simbolului de la primul la ultimul poem ale cartii: “atat de firav destinul unei lumanari/ atat de singur intr-o dimineata” (Amintire). intre spleen-ul societatii contemporane si tehnicizarea majoritatii reperelor cotidiene, poetul se retrage in introspectii asupra meditatiei de sorginte livresca (“e o truda ascunsa printre cuvinte”), intrucat “prin mecanismul oribilei scoici/ prea putini au ales/ singuratatea din pesteri/ unde umbrele joaca un destin pe pereti” (Truda ascunsa). Poet eminamente reflexiv, iar nu declamativ, Mircea Stefan brodeaza in multe din poemele sale, in cuvinte cautate sau asteptate cu infrigurare, stari si emotii filigranate: “durerea este ochiul/ si cel mai pur contur/ albul singuratatii/ din care ma compun” (Tacerea ruginind printre vanturi)// “case cu amintiri vechi/ batrani bantuiti de singuratate/ melancolie/ tramvaiul 5/ iluzie prin statii neumbrite/ senzatie cu fluturi” (Tramvaiul 5).
Langa morfologii interioare, poetul conjuga solitudinea paginii “ce mai desparte clipa/ de simbolul culorilor” si in care chemarea atavica a sangelui din spirit se intrupeaza in “cuvantul canibal ce ne separa/ pe varful unui munte de cristal” (Unul din timpurile trecute ale singuratatii). Reminiscente ale lecturilor de tinerete, in special din poezia germana si austriaca (“eu cred ca Rilke nici n-a existat/ a fost un inger trist coborat printre noi” din poemul “Amintire din vremurile cand am fost soldat”, publicat in volumul “Ortografiile Nordului”) se regasesc in creionari ale unei atmosfere lirice de imponderabila difuzie a luminii, in descendenta poemului Ein Winterabend/ O seara de iarna de Georg Trakl: “intunericul se imprastie lent/ apare lumina/ cel care vine/ vine/ de foarte departe/ tristete din zapada unei nestinse soapte” (O seara cu tristete langa singuratate).
in aria culturologiei se plaseaza si diferite parabole, de provenienta biblica sau mitica, la care autorul face subtile trimiteri, asa cum, bunaoara, este acea “replica” la imaginea fiului ratacitor: “cu ce cuvinte te vom astepta/ si painea o vom rupe de la gura/ vitelul cel mai gras ne va lasa/ un gust de sarbatoare mult aleasa/…/ inmiresmand tacerea de se poate/ ne vom intoarce iar in zi iertata” (Risipitorul) Uluitoare ramane “imbalsamarea” in mitul ikarian si urmarile acestuia, Mircea Stefan imaginandu-se “inzidit ca Ana lui Manole”, dupa spusele proprii, “intr-un spatiu ideal precum cel al Ardealului”. Atmosfera creata, cu puternice reverberatii de strana si voci religioase, amintind de interferenta dintre cartile vechi bisericesti cu litere slavone si spiritualitatea romaneasca, ne conduce incet pasii “spre seara/ cand ardeau copaci/ departe corul viu/ al grupului de maici/ carari de vant/ spalate iar/ se surpa cerul/ rosu spre Ardeal./ …/ doream ca Ana/ sa ma uite viu/ sa ma strecor/ in zidul greu sa stiu/ cum e acolo/ cand va fi sa scriu” (Vecernie).
Dorind parca sa contracareze preponderenta textelor poetice scurte, paginile cartii ne intampina cu cateva poeme (avand o desfasurare mai ampla), ce intind punti dinspre spatiul romanesc spre istoria rudelor noastre mediteraneean-italice, dar si spre alte spatii. De aceea, nu intamplator acest volum apare intr-o colectie de interferente culturale, autorul reclamand atat apartenenta la pamantul celor mai vechi si mai drepti dintre traci, cat si la taramul universal al celor liberi, nord-americanii admirand (in secret, probabil) in Mircea Stefan si pe descendentul Transilvaniei lui Dracula, sorbind cu nesat “sangele” poeziei. Zgarcit cu propriile-i forme prozodice, iata ca in acest volum Mircea Stefan lasa luminii tiparului, dupa multi ani, o capodopera: poemul “Savonarola” (de altfel, “nascut” in vremurile lui Ceausescu), subtila parabola a formelor de dictatura. Autorul considera acest poem “mai mult o revolta interna, mai ales ca Nichita a scris un poem superb dedicat lui Savonarola. Si-apoi il aveam in minte permanent pe marele rus Serghei Esenin cu voi, cai, voi, cai, si voi, sanii, sanii, si el -colosal! – batea in nestire patul cu hainele ude.” De altfel, in poemul “Balada soldatului” ne trec prin fata ochilor, poate involuntar, imagini din filmele rusesti ale anilor 40-50 ai secolului trecut “gen Sorok pervai// Al patruzecisiunulea sau Balada o soldate/” (Balada soldatului), mustind de eternul sentiment al dramelor interioare produse de absurditatea razboiului, dar si de asumarea unui destin implacabil sub aura necuprinsului: “cand mama durere e-n tot/ si-noata-n izvor/ sarutat de lumina/ un palid fecior/…/ o mare de grau/ e luata cu-asalt/…/ ce vesnicie asteapta/ acum/ sa inghita un tren/ incarcat/ cu soldati/ ca un prun” (Balada soldatului).
Poate ca nu mai are rost sa comentezi un poem ca “Savonarola” dupa ce Nichita a scris pe aceeasi tema, poate ca Nichita, cu generozitatea proprie doar marilor artisti, ar fi spus: “Batrane, lasa, e bine… Iar ma doare-un cal maiastru!…”. Metamorfozarea fiintei umane in functie de greutatea fetelor puterii este, de fapt, marea problema a istoriei universale, si Savonarola nu face exceptie. Exista o replica in filmul “Cel mai iubit dintre pamanteni”, realizat de Serban Marinescu dupa opera lui Marin Preda, cand tortionarul-sef ii spune victimei: “Ce mi-ai face tu daca ai avea puterea!…” La Mircea Stefan incoltirea formelor mentale de expresie dictatoriala capata siaje rafinate, alternand disimularea cu nebunia curajului: “…unde este mana sa ma scape/ de reflectarea in atatea ape/ Savonarola a privit spre Orion/ apoi a spus/ sa renuntam la culori/ sa le ardem/ se pierde vremea-n contemplarea lor/ sunt numai vanitati si umbre goale/ a spus-o-ntr-o tacere langa moarte/ ard panzele in pierdere si fum/…/ unde sunt caii mei Savonarola/ sa arda ora sub copita lor” (Savonarola unde sunt caii mei).
intoarcerea acasa, o tema extrem de folosita in culturologia universala, imbracand variante de “manifestare” artistica intre kitch-ul electoral romanesc si alte forme, mai “asezate” estetic (vezi cantecul, devenit celebru in interpretarea lui Tom Jones Green, green grass of home-1966, sau filmul lui Stere Gulea din 1978 “Iarba veche de acasa”, cu o interpretare de exceptie a regretatului Vasile Nitulescu, secondat convingator de Florin Zamfirescu, ori “Coming Home”, tot din 1978, o drama regizata de Hal Ashby, avand ca protagonisti pe Jane Fonda si Jon Voight s.a.) se intalneste la Mircea Stefan cu omul muntelui, “cumparat” de castigurile banesti din arealul carierelor de piatra sau cel al minieritului, destinul oamenilor ajungand sa se confunde, in timp, cu cenusiul carbunelui. De aceea, singurul refugiu a ramas, pentru cateva generatii de muncitori si truditori in zonele preurbane si urbane, gandul reintoarcerii acasa, la atmosfera patriarhala a casei parintesti, la natura inteleapta, la cumintenia locurilor, la frumusetea morala a taranului roman: “…numai ierburi. Un taran/ gandul lui in iarba isi cauta inima/…/ de ce sa ridic un val de pe suflet. acesti oameni/ pasind in alta era/ iar ritmul transformarilor creste/ carbune si piatra; miscare de aer mai mult/ senzuala/ bratul imens al cupelor/ precum un Ciclop rastignit/…/ mai mult in soapta l-am auzit; eu nu mai plec/ de aici nicaieri/…/ imagini de august/ in explozie. paharul de tuica ramane gol/ confesiuni de credinta. cateva clipe orasul/ dar unde sunt radacinile lor. tarani ce-au/ pierdut bucuria aleasa de-a atinge in treacat/ o creanga de prun. si cine le lasa o/ clipa speranta” (Carbunele — un poem lung).
Calatoriile interculturale propuse de Mircea Stefan se deschid, “miscandu-se” intre tendinte si cautari in arte si literaturi, in epoci istorice diferite, aparent ireconciliabile: intre amarul cucutei socratiene si Podul Mirabeau, cantat de Guillaume Appollinaire: “este o ordine sacra/ in aceasta traversare de cuvinte/ cohorte condamnate la moarte de zei” (ltimul chin al lui Socrate), “cateva clipe eterne sub podul Mirabeau/ vom reciti poemele pentru Madelaine/ sau caligramele/ vom bea alcooluri ca aerul de pe Himalaia/ voi ziceti/ la France/ la France est la patrie des poètes…” (Cimitirul de vise) sau intre inevitabila America unde nu te poti juca de-a catifeaua revoltei, dar care si-a dus razboaiele in ultima perioada pe pamantul altora: “sa crezi in revolutii/ dar nu de catifea/ sa crezi in linistea ce te-nconjoara/ aici in America/ si sa astepti zapada/ de dincolo de ea” (America… America) si poezia modernista spaniola, sugrumata de regimul lui Franco, deschizand usa damnata copiilor care mor inaintea parintilor: “poetul Antonio Machado/ ultimul exilat de pe Terra a murit nu departe de/ patrie/…/ pe dunga unui nor” (Umbra unui poem dureros de lung).
Mircea Stefan ramane un incurabil cautator de metafore, oaze de frumusete estetica fara sa bruscheze forma, un american cu sufletul etern inzidit in Ardeal – de la Ana lui Manole “citire” – si unde ramuri ale poeziei universale stau la taifas cu seve ale pamantului romanesc…
——————————-
(1) Mircea Stefan, Alungat din singuratate, Editura Fundatiei «Paul Polidor», Bucuresti, 2009
Paul Polidor
Iulie 2010
As dori o carte daca este posibil……….
un prieten de la ferite