Maria Diana POPESCU
In odaia unui turn vechi de castel: o frumoasa poeta, suava ca o floare de colt, cu rasaritul de matase pe trup, cu ochii verzi si plete de inger scurse pe un horn din cer, o mireasa locuita de un prunc, alaturi de ea orizontul lumii intrat pe furis pe fereastra, zori de poeme pe masa si orologiul metaforei in buzunarul de la pieptul unui autoportret: “Universul cuprins intr-o clepsidra/ E trupul tau, Femeie…/ in pletele-ti lungi sta fermecata luna/ Si vraja ta se asterne in condeie…/ Copilaria soarelui si negura furtunii/ Privirea ta le-atotcuprinde,/ Mister, dorinta, joc, patima,/ Ma farmeca, ma prinde…” Copilul din ea intrebind-o de bunicii castelului, de proprietarii milioanelor de chei, plecati sub arcade cu fluturi orfani. Discurs liric pur, incarcatura emotionala, stapinirea de sine, un fel de participare totala la bucuria existentei. impodobita cu fructe colorate, invata sa iubeasca, scriind in palma stapinului: “Cu unduiri si blande forme te legeni prin odaie,/ Doar, te-oi zari, divino!/ Abandona-voi vorbele printre cerneala si hartii… / si ne-om iubi!/ Umil poet si muza mea balaie…”. Doamne, ce misiune de onoare!
Asa mi-o imaginez, eu cititorul, cit de frumoasa este in mineralitatea ei! Desprinsa din lucrurile marunte ale acestui secol, crescuta, innoita in miezuri de zile, in miezuri de nopti si de dor, de un intimism solemn ca principiu de emotiune poetica (“iti ating pielea cu nesat,/ Te privesc, te sarut, te ador,/ Mirosi a cafeaua dulce, cu zat,/ in care vreau sa citesc despre viitor…/ Mainile noastre se strang ca intr-un dans,/ Respir din rasuflarea ta, ametesc…/ Ma las furata de val, in balans,/ Suntem ca-ntr-un vis, te iubesc…”), Adina iese din definitie, din sentinta, din gol si din rece turn. Ceea ce impresioneaza este posesiunea limbajului, intrebuintarea lui viguroasa, matura, de un realism pregnant, fara nicio sfortare. Nimic formal, nimic decorativ, Adina relationeaza/ dialogheaza de pe pozitia muritorului cu timpul, cu ilimitatul, cu Dumnezeu: “Seara se lasa incet,/ Pe deal miresme invie,/ Se aude toaca batand…/ “inchina-te maica, maine-i Sfanta Marie!”/ isi face cruce draga bunica/ Si eu, serioasa, ii dau ascultare,/ Am numai cinci ani, sunt mica,/ Dar toti imi spun c-am privire de om mare!/ Bunicul obosit a venit de la camp./ Bucatele sunt gata, ne strangem cu totii,/ Si vietatile se adapostesc la culcusuri pe rand… / Rostim Tatal Nostru cu privirea plecata,/ “Multumim Doamne pentru bucate, pace si casa,/ Da la toata lumea sanatate si recolta bogata,/ Curata raul, pazeste de razboaie, boala, napasta!”.
Adina Cicort se increde in capacitatea poeziei, iar versul o transpune in imagini nemanate de nici un exces, de nici o dezgolire: “Miroase a lemn vechi si a mar,/ Focul trosneste a poveste/ Si atat de bine cu tine imi este,/ Iubite, trece-mi mana prin par…/ … in mansarda noastra veche/ Ne vom iubi ca intaia data,/ Vom rascoli amintiri, pasiunea uitata/ Si-om fi iar suflet cu suflet, pereche…/ Focul trosneste a poveste,/ Ce frumos e in lume, ce bine ne este!”.
Este de admirat cum reuseste sa-si pastreze acest splendid insemn al perceptiei ingenue! Precum un Stendhal in eseul “Despre dragoste” – trairile Adinei se incarca de cristalele unei imaginatii profunde si coordonatoare, la fel ca o ramura verde aruncata intr-o mina de diamante si scoasa de acolo incarcata de cristale pretioase, versul absoarbe ca un burete sucul inspiratiei si-l pune in circulatie prin poeme de o frumusete demna – poeme din turn de castel cind un anotimp se termina si altul se pregateste sa-i ia locul. Anexez si permanenta intoarcere a Adinei in orizontul copilariei, la detaliile ei nemuritoare, din care reconstituie, cu o usurinta unica, prospetimea bucuriei poetice: “Se duce zapada si iarna geroasa,/ Au rasarit ghiocei si zambile!/ Voioasa alerg desculta de-acasa/ Sa mangai primele fire de iarba fragile…”
Nevoia Adinei Cicort de a da o forma lirica sentimentelor si sperantelor, nevoia de a impregna virtuti poetice si artistice lumii inconjuratoare prin poezie si prin pictura este manifestarea articulata, consecventa, a unui spirit staruitor in bine si in frumos.
Maria Diana POPESCU
………………………………………………………………………………….
Poezii de Adina Cicort:
Copilului meu
Copile drag,
Prin ce minune,
De sus, Cel Bun,
Mi te-a adus pe lume?
Prin ochii tai se vede atata lumina,
Si veselie, si o inima senina…
Iar cand zambesti,
Esti soarele si luna in lumea de povesti,
Minunea vietii mele, tu esti!
< ![endif]–>
O seara in doi
Miroase a lemn vechi si a mar,
Focul trosneste a poveste
Si atat de bine cu tine imi este,
Iubite, trece-mi mana prin par…
Mangaie-ma ca pe un copil,
Alinta-ma la pieptul tau,
O sa ma lepad de tot ce e rau
Daruindu-ma lin, tandru, fragil…
in mansarda noastra veche
Ne vom iubi ca intaia data,
Vom rascoli amintiri, pasiunea uitata
Si-om fi iar suflet cu suflet, pereche…
Focul trosneste a poveste,
E cald si e bine in bratele tale.
Iubite, mangaie-ma si strange-ma tare,
Saruta-ma! Ce frumoasa e viata, ce bine ne este!
< ![endif]–>
O seara cu bunicii
Seara se lasa incet,
Pe deal miresme invie,
Se aude toaca batand…
“inchina-te maica, maine-i Sfanta Marie!”
isi face cruce draga bunica
Si eu, serioasa, ii dau ascultare,
Am numai cinci ani, sunt mica,
Dar toti imi spun c-am privire de om mare!
La noi in sat se lasa seara,
Bunicul obosit a venit de la camp.
Bucatele sunt gata, ne strangem cu totii,
Si vietatile se adapostesc la culcusuri pe rand…
Rostim Tatal Nostru cu privirea plecata,
“Multumim Doamne pentru bucate, pace si casa,
Da la toata lumea sanatate si recolta bogata,
Curata raul, pazeste de razboaie, boala si napasta!”
Bunica aduce ciorba, tocana si placinta,
Mamaliga aburinda ne imbie la masa,
Un paharel de tuica si un strop de vin,
Nici regii nu au parte de asa cina aleasa!
Suflet de copil
Se duce departe zapada si iarna geroasa,
Au rasarit ghiocei si zambile!
Voioasa alerg desculta din casa
Dar aerul rece-mi ingheata piciorusele fragile.
Mamica e la lucru, in oras,
in lipsa ei stau la bunici,
ii iubesc cu toata puterea mea de copilas
As vrea ca toata viata sa nu plec de aici!
Mi-e draga casuta noastra,
Gradinita verde cu vie si flori,
Mielutii, cateii, muscatele din fereastra,
Cerul cu stele si lumina din zori!
Seara de seara alerg pe pisc,
Ma uit dupa mami si tati, ai mei…
Parca ii zaresc venind, ca prin vis.
Bunica suspina si blanda-mi sopteste:
“Lasa fata mamii, or veni cand or putea ei!”
< ![endif]–>
Un nou inceput…
Sunt un ocean navalnic de simtiri si ganduri,
Neexplorat taram de fantezii si indraznete vise,
Ce fara de retineri, le astern sfios, in randuri,
Lasand in urma mea lumina, ferestre larg deschise…
De ai intra o clipa, sortit, in viata mea,
Ca noaptea pe furis, eternul zburator,
Sa imi aduci timid,din cerul-nalt o stea,
Sa gusti din cupa-mi plina de amar si dor…
Din neguri m-as inalta puternica, fatala,
in zorii diminetii, parfum de tei si iasomie,
Lasand in urma praful gri si lumea mea natala,
Ca o mireasa pura, in rochie alba, la intaia cununie…
Adina Cicort
