Mai ştim să privim un apus de soare, un copac indoit de vant, cerul instelat deasupra noastră? Ne mai putem bucura de armonia, diversitatea, frumuseţea şi subtilitatea naturii? Suntem conştienţi de preţul civilizaţiei şi de

impactul erei tehnologice şi competitive asupra minţii şi sufletului? Avem răbdarea şi liniştea să medităm, să ne cunoaştem pe noi inşine, şi avem curiozitatea de a-i cunoaşte pe alţii? Ne pasă? Sa ştim despre discrepanţele

lumii in care trăim, despre zonele aflate in pericol sau răvăşite de dezastre?

Incotro mergem? De unde venim şi spre ce ne idreptăm?… Şi intrebările ar putea continua după vizionarea acestui film fără cuvinte dar care ţi vorbeşte mult timp după ce ai părăsit sala. Iţi vorbeşte despre miracolul vieţii, despre dispariţie şi renaştere, despre ciclul existenţei, animism şi impermanenţă, despre lumină, intuneric şi flacăra reaprinsă din cenuşă. Samsara, cuvant de origine sanscrită, exprimă roata vieţii in permanentă mişcare, transformarea şi devenirea, iar filmul cu acest titlul reflectă toate acestea la o scară estetică de excepţie.

Am aşteptat cu mare curiozitate proiecţia filmului in New York, la aproape un an de la premiera absolută care a avut loc la Festivalul de film de la Toronto, in toamna lui 2011, fiind o mare admiratoare a altor două producţii reieşite din

colaborarea dintre regizorul Ron Fricke şi producătorul Mark Magidson, documentarele non-verbale de artă care explorau interconectarea, sensul timpului şi transcendenţa: Chronos (1985), cştigătorul Marelui Premiu la primul

Festival Internaţional Omnimax de la Paris (1987), şi Baraka (1992), răsplătit la multe festivaluri de film, inclusiv cu Premiul internaţioanl al criticii (FIPRESCI) pentru cea mai bună peliculă la Festivalul Mondial al Filmului de la Montreal şi nominalizat de A.C.E. pentru cel mai bun montaj documentar.

Există un rost al intamplării şi un sens al coincidenţelor, o chimie a intalnirilor dintre artişti care au pasiuni şi viziuni comune şi care se stimulează reciproc in realizarea unui proiect. Cum este şi intalnirea dintre regizorul şi

operatorul Ron Fricke şi producătorul Mark Magidson, amandoi posedaţi de pasiunea pentru documentarul de artă, pentru insolit şi diversitate, pentru forţa de impresionare a imaginii de excepţie, a expresiei naturii şi manifestărilor

umane, in căutarea esenţei existenţei şi sensului devenirii.

In peisajul producţiilor independente de film, Mark Magidson a avut curajul de a opta pentru pelicule epice de mare complexitate şi inovaţie. Formaţia sa tehnică este dublată de cultură şi o natură artistică sensibilă, el insuşi fiind inovator, designer industrial, fotograf, muzician, un renascentist care se implică la toate nivele intr-o producţie cinematografică, de la scenariu la montaj, de la alegerea muzicii la management, de la concept la detalii tehnice. In peste 20 de ani, Mark Magidson şi-a dus echipele de filmare in peste 50 de ţări in căutare de imagini unice si semnificative care să ilustreze la cea mai mare cotă viziunea realizatorilor despre lume şi să transmită ideile cu maximă emoţie.

La premiera avută in august la Walter Read Theater din cadrul Lincoln Center, după vizionare, cei doi protagonişti au avut o intalnire cu publicul in care au vorbit despre alegerea locaţiilor şi dificultăţile de a obţine permisiunea de a filma in zone greu accesibile ori restrictive, despre provocări şi situaţii particulare ivite in cele 25 de ţări pe 5 continente unde au avut loc filmările timp de 5 ani, despre originalitatea scenariului, in meditaţie ghidată despre naştere, moarte şi renaştere in cum se numea Ron Fricke, despre opţiunea de a filma in 70mm (PANAVISION Super70), ori despre selecţia muzicii, şi ea o formă de meditaţie zen ori transcendentală, compusă special pentru imagini de Michael Stearns, Lisa Gerrard şi Marcello De Francisci. Imi place că filmul vorbeşte limbi individuale intr-un mod universal, doar prin imagine şi muzică, fără să fie nevoie de traducere… ” Cred că la un anumit nivel vrem să simţim o legătură puternică intre noi şi să impărtăşim experienţa vieţii dincolo de aceste bariere” spunea Mark Magidson.

Dincolo de triumful vizual şi de performanţa fotografică a imaginii, Samsara are multe nivele artistice şi oferă cate ceva pentru orice tip de spectator.  Şi fiecare spectator este liber să inţeleagă ce vrea, ce simte, in afara oricărui mesaj explicit, de orice natură. Puterea de impresionare este maximă, iar imaginea şi muzica sunt un spectacol fabulos per se. Ar putea fi privit ca un travellogue: poţi face inconjurul lumii călătorind prin imagini de o frumuseţe dramatică in cele mai puternice spaţii şi culturi. Jocul de lumini şi umbre, intre răsărit şi apus, intre noapte şi zi, intre naştere şi moarte, insoţeşte această călătorie deopotrivă spirituală şi carnală, cu bună pricepere a contrapunerii, cu bună măsură, echilibru şi armonie. Este şi un film de artă, şi o cronică senzorială a timpului in care trăim, şi o sinteză a diversităţii lumii cu ale ei contradicţii, diferenţe şi fracturi de civilizaţie.

Cronicarul A. O. Scott il consideră un film grandios şi vibrant in cronica elogioasă făcută in New York Times, “invitaţie să priveşti cu atenţie lasand in suspensie interpretările” iar Katie Walsh scria simplu in The Playlist: “Uluitor. Diferit de orice veţi vedea vreodată. Copleşitor la nivel vizual. Cu adevărat o experienţă cinematografică specială.”

De la liniştea unei manăstiri din Tibet, ori de la dansul delicatelor dansatoare din Bali, eşti aruncat in New Orleansul devastat de uraganul Katrina, ori in gropile de gunoi de la periferia metropolelor sud-americane bantuite de

sărăcie. Din campurile verzi presărate cu temple din Bagan, Myanmar, ajungi in cascadele maiestuoase Epupa din Angola, pe varful munteleui St. Michel la ora mareei in flux, ori in Canionul Arcurilor din Utah unde lumina se scurge la apus peste stanci de un roşu incendiar care treptat devin cenuşii pe măsura ce intunericul acoperă lumina, ca intr-”o panoramă poetică” cum a fost definit filmul de către Elliot Kotek, (Beyond Cinema).

Nu doar minunile naturale sunt prezente in acest film, ci şi tradiţii, obiceiuri, amprente culturale din zone diverse ale globului. Imagini cu ritualuri de botez in Brazilia şi de inmormantare in ţări din Africa (unde morţii sunt

aşezaţi in sicrie confecţionate in formă de arme), evrei hasidici rugandu-se la marele Zid din Ierusalim, pelerini musulmani inconjurand Kaaba din Mecca (o filmare panoramică unică!), sunt intercalate cu aspecte mai puţin ştiute, ca

adunările uriaşe de deţinuţi in Filipine care exersează intr-un tablou de o coerenţă incredibilă a mişcărilor, ori cu demonstraţia disciplinei şi forţei de concentrare a grupurilor de studenţi in arte marţiale, ori cu dansatoarele Zeiţei cu 1000 de maini in Beijing.

Realizatorii merg şi pe alte căi ale naşterii, distrugerii şi renaşterii inspirate de samsara, in locuri fierbinţi ale globului, unele extravagante in arhitectură ca Dubai ori spectaculoase ca Tokio, altele măcinate de violenţă in Africa; eşti

purtat in fabrici de arme şi la parade militare mărşăluind robotic, dar şi in familii de americani conservatori care şi etalează cu mandrie colecţia de puşti; pătrunzi in industria producătorilor şi traficanţilor de sex in Thailanda, in interiorul structurilor inginereşti din Japonia sau Los Angeles, sau al mecanismului industrial şi manufacturier ori in abatoarele din China… şi peste toate ingheaţă lacrima unei gheişe imbătranită la doar 25 de ani! Filmul impresionează, are forţa şi să induioşeze, şi să ingrozească, să trezească deopotrivă impăcare şi revoltă.

Pe cat suntem de competitivi, pe atat suntem de standardizaţi in această eră digitală, sugerează alăturarea a doi fraţi japonezi, unul dintre ei doar un android cu reflexe umane. Dar probabil cea mai neaşteptată scenă a filmului este cea creată de Olivier De Sagazan. Un funcţionar oarecare, in costum şi cravată, aşezat la biroul lui cu faţă aparent calmă, şi iese deodată din minţi. O altă faţă, sălbatecă şi necontrolată, violentă şi disperată iese la lumină. Partea intunecată? Preţul standardizării sau umanitatea in pericol de dezumanizare?

Alienarea? De aici filmul ar fi putut-o lua in orice direcţie…

Remarcabile in acest film sunt portretele, stop cadruri intenţionate, in care privirile aparent impietrite transmit ceva. Ce? Spectatorul e lăsat din nou să aleagă ceea ce-i convine sau i se potriveşte. Cei doi protagonişti mi-au mărturisit

in interviul pe care l-am avut cu ei in seara premierei, că cei filmaţi erau rugaţi să nu clipească. De pacă clipitul ar fi o cortină care ne-ar putea ascunde ceva.

Poate esenţialul. Expresia multor chipuri oprite in timp par să iasă din ecran şi să se ia după tine. Un sentiment puternic şi nelinişlitor.

Cum aş sintetiza lecţia şi sentimentul oarecum melancolic cu care am plecat din sală după vizionare? Suntem copiii aleşi ai pămantului, acest loc minunat, cu toate ale lui, dar unde toate sunt trecătoare. Sper ca filmul să fie distribuit şi in Romania. Ca să folosesc un clişeu, după atatea lucruri neconveţionale descrise prin Samasara, it’s a must see.