Vladimir TISMÄ‚NEANU
Vladimir Tismaneanu: “”Cea mai veche ura”, asa numeste istoricul Robert Wistrich patologia resentimentara a antisemitismului.”
Privit traditional ca venind dinspre extrema dreapta (ultranationalista, clericalista, militarista, xenofoba), antisemitismul a devenit, sub camuflajul antisionismului, apanajul stangii. Marx insusi, indatorat romantismului politic anticapitalist, a scris randuri deplorabile marcate de ostilitatea fata de “spiritul iudaic”, confundat cu acela al mercantilismului filistin. Antisemitismul a continuat sa se manifeste in tabara radicalismului de stanga. Ma refer aici la stalinistii care au utilizat antisemitismul ca instrument manipulativ. Sa amintim prigonirea evreilor in URSS, mai ales dupa 1946, vanatorile de vrajitoare “anticosmopolite”, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist din URSS, nascocitul complot al “halatelor albe”, sovinismul turbat al procurorului in procesul Slansky, procesul sionistilor din Romania si cate altele. Evident ca nazismul a avut, in chiar centrul ideologiei sale, fixatia paranoic-antisemita. Stanga comunista nu a a avut insa reticente in a recurge la proiectii exclusiviste similare. Revolutia fascista, asemeni celei comuniste, incearca sa anihilize orice urma de alteritate. in ambele proiecte totalitare, evreul este fantasmat ca personificare a unei nelinisti pe care fanaticii vor sa o naruiasca. Tocmai de aceea i-a privit Nietzsche cu dispret pe antisemiti, din orice tabara ar fi facut parte. Nimic mai fals decat acuzatia adusa filosofului ca ar fi impartasit delirul rasist al antisemitilor epocii sale. Oricine a citit “Cazul Wagner” stie la ce ma refer.
Chiar si dupa moartea lui Stalin, antisemitismul a continuat sa fie o arma ideologica a comunistilor. in timpul lui Hrusciov, la inceputul anului 1964, a fost publicata la Kiev infama brosura “Iudaismul fara masca”. Mai ales dupa razboiul din Orientul Apropiat, din iunie 1967, Israelul a devenit tinta favorita a propagandei sovietice si a blocului comunist, in genere. Ceausescu nu s-a conformat in aceasta privinta. Nu pentru ca ar fi fost mai putin antisemit, ci pentru ca isi urmarea scopurile personale in politica externa. Miscarea comunista mondiala a facut din demonizarea Israelului un pilon al discursului “antiimperialist”. Retorica era una de clasa, in fapt se reluau fobii specifice extremei-drepte. Pe fondul obsesiei “antisioniste”, s-a construit o viziune conspirationista in care Israelul era prezentat in culorile cele mai sumbre.
Toate cliseele antisemitismului clasic au renascut in aceasta noua gramatica a urii. Nationalismul socialist, ori de-a dreptul national-socialismul generalului Moczar in Polonia, mustea de asemenea fixatii: evreul apatrid, lipsit de radacini, predispus la tradare, cupid, venal etc. La fel, la Bucuresti, in paginile publicatiilor protocroniste “Saptamana” si “Luceafarul”, proliferau similare sulfuroase insinuari si acuzatii. Toate aceste lucruri mi-au revenit in memorie urmarind actuala explozie de iudeofobie din presa de orientare de stanga din Occident si, la fel de ingrijora tor, din unele luari de pozitie din lumea postcomunista, inclusiv din Romania. Nu ma refer la maniacii fascistoizi, ci la oameni care isi afla sursele de inspiratie in reviste si ziare ale mainstream-ului vestic. Ca si in 1967, se sterge linia de demarcatie dintre cel care a pornit agresiunea si cel care a suferit-o. Riposta este prezentata drept “suprareactie”, fara a se tine seama ca o organizatie terorista precum Hamas are ca scop asumat explicit anihilarea statului Israel. Nu preconizez o sustinere neconditionata a fiecarei actiuni israeliene, dar atrag atentia asupra tentativelor de a delegitima Israelul drept stat democratic si de a-l prezenta drept o “entitate terorista”. Ma opun formulelor obscene gen “nazismul sionist”. Nu Israelul, ci Hamas este un creuzet al terorismului cel mai otravit si otravitor. Este cat se poate de trist faptul ca pier atatia oameni, dar solutia se afla in lumea araba, la nivelul guvernelor si al organizatiilor politice si religioase care trebuie sa tina piept cursului iresponsabil, in fond suicidar, al militantismului fundamentalist.
Despre aceste lucruri scrie Bernard-Henri Levy intr-o recenta carte vibranta si curajoasa (trad. americana, “Left in Dark Times”, 2008). Ramanand, paradoxal, un om al stangii, ganditorul francez nu se fereste sa-i demonteze noile alibiuri si marote doctrinare. intre acestea, anticapitalismul, antiliberalismul, antiamericanismul, antieuropenismul si antisemitismul. Cartea lui Levy exploreaza resorturile “ratiunii progresiste” pentru care orice intreprind Statele Unite ori Israelul este automat catalogabil drept “reactionar” ori chiar “criminal”. De la Hugo Chavez la Tariq Ramadan, de la Slavoj Zizek la Alain Badiou, neoprogresistii pretind ca se opun rasismului, practicand in fapt un rasism pe dos. La ora actuala, antisemitismul a devenit o arma favorita a unei stangi pentru care Holocaustul poate si trebuie sa fie relativizat in numele unui pseudo-umanism care vede in crimele naziste doar un capitol din lantul nesfarsit al injustitiilor istorice. Cat despre cele comuniste, nici nu se mai vorbeste.
