Tudor Petrut
Pentru noi, microbistii din vestul Statelor Unite au fost doua saptamani de foc. Pentru ca meciurile campionatului european de fotbal se desfasoara in direct si in high definition dimineata, cei mai multi dintre noi ne-am imbolnavit. Sau ne-am bazat pe bunavointa sefilor. Sau am plecat in delegatie ca sa ne strecuram la meci. Am avut sperante mari de la echipa nationala de fotbal. Multi dintre noi urmarim meciurile din ligile europene, si in ultimul timp nu e sfarsit de saptamana fara Fiorentina si Mutu, Inter si Chivu, sau Siena si Codrea, pe canalul Fox Soccer Channel. Cum mai fiecare casa de romani-americani are antena satelit, ne folosim de ocazie sa ne mai vedem si sa bem o bere si sa gratarim mici, de fiecare data cand e un derbi romanesc. Am urmarit toate echipele romanesti mari, si de multe ori ne-am mirat, prin comparatie, de valoarea modesta a campionatului nostru. N-am existat in cupele europene, nici un jucator, cu oarecare exceptii, nu s-a remarcat in campionatul intern. Ne-am bazat pe rezultatele foarte bune ale nationalei lui Victor Piturca din calificarile de la europene. Si nu ne-a speriat grupa de foc. Groapa leilor in care am ajuns, castigand grupa de calificare. Franta si Italia pareau imbatranite, pe olandezi i-am batut…
Am ascultat cu interes speculatiile care plasau interesele selectionerului, si ale agentilor de jucatori, pe un joc bun la campionat care sa ridice preturile de vanzare a jucatorilor romani pe piata europeana. Am crezut ca este in favoarea jucatorilor sa dea totul pentru a-si asigura contracte lucrative afara. Ne-am bazat pe Victor Piturca, pe disciplina impusa nationalei, pe dorinta lui de a demonstra ca stie ce face pentru o serie de rezultate remarcabile. Pentru ca Steaua a parut cea mai inchegata formatie romaneasca in campionat, ni s-a parut firesc ca jucatorii stelisti sa fie titulari la nationala, alaturi de stranieri. Si ca poate nu e loc in agregatul romanesc pentru Florin Bratu de la Dinamo. Am banuit ca Piturca o sa-si joace sansele pe baza unui travaliu tactic de aparare ermetica. Pentru ca trebuie sa recunoastem ca in Romania nu mai sunt atacanti de valoare. Golgeteri plini de verva si initiativa. Sezonul magnific al lui Mutu la Fiorentina ne-a facut sa-l credem in stare sa duca in spate atacul romanesc. Am stiut ca un mijloc cu Chivu si Radoi nu este deschis la constructie in jumatatea adversa, si ca amandoi Codrea si Cocis joaca excelent la inchidere, dar nu pe poarta adversa. Desi lipsit de forma, Marica e periculos, si Daniel Niculae se descurca bine sa deschida spatii in fata apararii adverse. Din pacate, Marica si Ovidiu Petre s-au accidentat naiv.
La meciul cu francezii, tensionat si ermetic, ne-am descurcat foarte bine tactic. N-am indraznit in atac, desi francezii au lasat spatii suficiente pentru izbucniri ofensive. Trebuia sa incercam mai mult, dar am crezut in jocul rezultatelor si un egal cu vicecampioana lumii e un rezultat bun. A urmat jocul cu Italia, si cu rabdarea lor obisnuita azzurii s-au conformat unei tactici simple, aruncand mingea in careu cu fiecare ocazie. Reduta romaneasca a tinut cu brio. Am simtit un ascendent in cateva faze de atac si am sperat. Golul lui Mutu ne-a ridicat in rai, si pentru prima data in multi ani de neimpliniri a aparut soarele si pe ulita fotbalistica romaneasca. Golul italienilor a cazut, la propriu si la figurat, din cer, nemeritat. Am apreciat taria romaneasca. Echipa nu a renuntat, ba din contra a plusat, impingand campioana mondiala, avida de puncte, in corzi. A venit si momentul fatal. Nu stim cine a hotarat ca Mutu sa execute lovitura de pedeapsa.
Probabil ca era datoria lui de lider incontestabil al fotbalului romanesc. A sutat prost, si orice s-ar spune, nu a aparat Buffon, care a fost pe faza ca un profesionist impecabil, ci a ratat Adrian Mutu, a executat slab. A fost momentul cand am cazut din istorie in desuet. A fost momentul cand briliantul n-a stralucit. Cu toate acestea, un egal cu campioana mondiala e un rezultat bun.
Meciul cu Olanda a fost sansa unei generatii de a demonstra ca suntem meritat a 12-a in lume, si avem loc in primele 8 din Europa. Jucatorii si antrenorii Romaniei au fost, cale de 90 de minute, destinati istoriei, eliminand dintr-o bucata Italia si Franta. Olandezii ne-au facut cadou o echipa incropita, din nume mari e adevarata, dar fara interes intr-un rezultat. Olandezii ne-au facut cadou un tempo de dolce far niente in care asteptau parca sa ne repezim ca lupii peste ei. Sa-i casapim. Sa demonstram tutoror ca nu ar fi fost un aranjament de culise. Interesul olandez ar fi fost sa nu ajunga sa joace cu Italia in semifinale. Interesul UEFA a fost sa nu ajunga Romania in primele 8, o optiune de afaceri, nu de fotbal. Nu stim de ce, nu stim cum, dar se intampla frecvent ca noi, romanii, sa nu ne atingem potentialul nici atunci cand ne este la indemana. N-am inteles ce-a vrut Piturca, n-am inteles ce-au vrut ai nostri jucatori. Nu am descoperit cum si-au dorit ei sa se impuna pe piata de jucatori pintr-un meci dezolant. Olandezii ne-au batut la pas cu echipa de rezerve. Si chiar daca am luat doua puncte de la italieni si francezi, am iesit ultimii la capitolul onoare, demnitate, joc de fotbal la nivel international. Nu ne-au batut numai olandezii, ne-au batut turcii, la scor, elvetienii, austriecii. Am iesit pe usa din dos de la Campionatul European de Fotbal 2008. Si asa cum spuneau baietii mei Alexandru si Stefan, microbisti impatimiti ca si tatal lor, acum trebuie sa mai asteptam inca doi ani ca sa vedem nationala intr-o competitie majora. Departe de casa, doi ani sunt o eternitate, pentru noi, nationalistii fotbalului romanesc de pe meridianele indepartate. Cu gustul amar al infrangerii de acum, cum mai putem sa speram ca, macar, o sa-i vedem pe ai nostri calificati la mondiale?
