Valeriu LUPU
Motto: “Sinceritatea este sterila, ipocrizia fecunda”. Emil Cioran: din Cele doua morale.
Literatura ultimilor 18 ani, mai bine zis in perioada post decembristã, a avut meritul de a oferi cititorului obisnuit, avizat sau neavizat, informat sau mai putin informat o paletã extrem de largã de opinii, puncte de vedere, atitudini si interpretãri, in buna parte cu pretentia de a lãmuri trecutul imediat sau mai indepãrtat al vietuitorilor acestui pãmant. A ajuns la indemana cititorului, printre altele, o adevãratã bibliotecã cuprinsã in deja binecunoscuta “literatura concentrationarã” care descrie in detaliu calvarul si iadul inchisorilor comuniste, unde oameni ai acestui pãmant de diverse convingeri, credinte si confesiuni, uniti prin aceleasi trãsãturi – dragostea de patrie si neam – trebuiau sã-si ispãseascã vina de a profesa asemenea nobile sentimente in ura si dispretul anchetatorilor, in oprobriul sistemului si chiar intregului popor, reprezentat atunci de epigonii unei generatii «democratã si progresistã !!» inarmata cu «ideologia cea mai inaintatã a epocii !!!» ideologia comunistã. Culmea ipocriziei, oameni devotati unui regim care cãlca in picioare istoria, traditia si cultura unui popor, se aseazã in fruntea coloanei reformatoare de dupã 1989, schimbandu-si peste noapte convingerile si incercand sã creioneze evolutia noului tip de societate.
Este exemplul autorilor asa-zisei “scrisori a celor sase” care doreau sã demonstreze o dizidenta militantã, desi toti au fãcut parte din elita comunistã si s-au bucurat din plin de privilegiile acestei pozitii. Este exemplul unui Octavian Paler, bine infipt in massmedia acelor timpuri in calitate de director al televiziunii romane timp de 10 ani, si redactor sef al ziarului Romania Libera timp de 20 ani. in calitatea sa de scriitor si poet, acest personaj scria in anii 60 balada Mãriucãi, o odã adusã colectivizãrii fortate soldatã cu moartea a peste 80.000 tãrani fruntasi ai satelor, etichetati cu titlul degradant de chiaburi. Acelasi personaj, brusc dupã 1989 se doreste a fi, si chiar reuseste sa se transforme in moralistul acestui popor, profesand cu incrancenarea politrucului epocii de tristã amintire lectii de moralã si filosofie ieftinã, gustatã copios de esalonul doi si impusã pe toate cãile constiintei noii generatii si chiar constiintei nationale.
Este cazul atator personaje ale epocii respective devenite nume de notorietate ale sistemului si regimului comunist, care peste noapte isi arunca blana de lup (in care se simteau atat de bine) si imbraca apoi blana de oaie, chip sub care-si manifesta brusc orientarile si ideile noii epoci. Si toate pe seama bietului popor, dintotdeauna osciland intre a fi victima cruzimii unei ideologii barbare, straine sufletului sau, si victima diversiunii morale abil coordonatã de aceiasi oameni care au ipocrizia sã afirme cã revolutia de la 1989 a fost una a tinerilor, aruncand in sarcina tineretului propria lor vinã, tineret care a fost mai mult victimã decat beneficiar, dovadã deruta tinerei generatii de dupã 1989 care nu mai are nici macar siguranta zilei de maine.
Tineretul ca tinta ideologica
Demagogia bine exersatã in sedintele de partid si in cadrul diverselor organizatii a caror denumire erau invariabil precedate de sintagma « front » care trebuiau sã inregimenteze masele (indeosebi tineretul) si massmedia acelor timpuri, cu obligatia de a prelua, de a difuza si de a impune cu cerbicie mãretile idei ale unor oameni mici (in « lumina » cãrora se discutau problemele curente si de perspectiva), avea sa se manifeste din plin si dupa 1989, dar de data aceasta de pe baricadele noii democratii (care nu mai era «unica in felul ei ») si a unui liberalism prost inteles care avea sa duca la o polarizare aberanta a societatii romanesti. Toate acestea, atunci ca si acum, aveau sã se reverse intr-o sãlbaticã avalansã asupra poporului, prin lideri de conjuctura rasariti peste noapte nu se stie de unde, vedete ieftine si cozi de topor, transformand viata intr-un circ mediatic de cea mai proasta facturã, in care acelasi mitica a lui Caragiale (definit dintotdeauna ca omul momentului si vanatorul de chilipir) isi face aparitia.
Poate pentru perioada postbelica acest fenomen n-ar fi fost mare lucru daca ar fi ramas la acest nivel, dar din nefericire avea sa se transforme intr-o tragedie nationala de proportii cum istoria noastra nu a mai cunoscut. Aceasta tragedie avea sa inceapa odata cu intrarea trupelor sovietice intr-o Romanie umilita si abandonata, cand poporul lui Eminescu (format din oameni devotati neamului si patriei lor), care inca nu apucase sa moara pe front pentru apararea gliei stramosesti, avea sa fie decimat in puscariile comuniste, iar cei scapati ca prin minune ori impartaseau soarta « celui mai iubit dintre pamanteni » a lui Marin Preda; ori luau drumul muntilor sau exilului, urmariti de batalioane romanesti ori de politia secreta a acelor timpuri, sau in tacere isi stergeau lacrimile de durere inchizandu-si in inima si suflet nefericirea istorica a neamului. « Vor trimite sa ne prinda si sa ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urma vom fi desigur rapusi. Caci noi vom fi putini urmariti de regimente si batalioane romanesti. Atunci vom primi moartea. Sangele nostru al tuturor va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului romanesc si cel din urma… » sunt cuvintele conducatorului miscarii nationaliste interbelice care exprima cum nu se poate mai bine spiritul si destinul tinerei generatii in fata realitatilor crude ale timpului.
Se deschideau astfel culoare largi de afirmare poporului lui Caragiale format din miticii de conjunctura, sau parazitii de serviciu ai neamului romanesc cum ii numeste foarte inspirat Dan Puric, epigonii aceluiasi popor care dupa 1989 aveau sa formeze esaloanele in mars ale « baietilor destepti »
Situatie cum nu se poate mai potrivita pentru a bulversa un popor, de al scoate din matca lui spiritualã traditionalã si mai ales de ai deruta generatia tanãrã, care reprezinta de fapt speranta si perspectiva oricãrei colectivitãti nationale. Dacã segmentul de populatie mai varstnicã este mai greu de manipulat, aici fiind vorba de angajamente sociale, familiale, atitudini si convingeri deja formate, tineretul ca segment social in formare poate fi usor indoctrinat, manipulat si chiar folosit in zdruncinarea esafodajului unui sistem sau unei colectivitãti. Numai cã cei interesati de asemenea manevre uitã sau nu cunosc douã trãsãturi esentiale ale aceluiasi tineret.
Primul este sentimentul de echitate, justitie, dreptate socialã, dragostea de patrie si neam care sunt extrem de puternice in adolescenta tarzie (17-22 ani), neviciate inca de angajamente sociale sau compromisuri conjuncturale si al doilea, curiozitatea de a-si cunoaste originile, bastina si trecutul, sentiment care functioneazã ca o adevãratã lege a firii, pentru ca nimic nu se fixeaza mai puternic in subconstientul si mentalul unei fiinte umane decat mama, casa si bastina, toate realizand mirifica lume a copilariei de care fiinta umana nu se va putea desparti niciodata. Aceste trãsãturi, care se regãsesc cu fiecare generatie tanãrã, nu rareori in istoria nationalã de aici si de oriunde, au putut rãsturna orice sistem sau proiect social, pentru cã perceptia realitãtii si sentimentele apartenentei sunt extrem de vii la aceastã varstã, datorita mai ales faptului ca ele apartin zonei nativului sau instinctului, care de regula nu da gres atunci cand se manifesta. Este o realitate biologica care functioneaza ca o legitate, de care toti cei care lucreaza cu tinerii: parinti, educatori, formatori de opinie, oameni politici, trebuie sa tina cont, altfel asa zisul conflict intre generatii poate lua forme dramatice asa cum s-a intamplat si in istoria noastra intre cele doua razboaie mondiale. Este un aspect pe care regimul comunist nu l-a pierdut din vedere, dar maniera in care l-a abordat a fost demn de romanele horor.
Va Urma
Valeriu Lupu
Doctor in stiinte medicale
