serial de Ben Todica
in aceasta serie toti cititorii sunt invitati sa contribuie sau sa combata prin atasarea comentariilor lor.
Contributii esentiale la renasterea istoriei europene 1
Cine studiaza mai in profunzime istoria romanilor constata faptul ca ea contine numeroase falsuri si omisiuni care mai de care mai paguboase, prejudiciind nu doar adevarul istoric privind pe romani, ci impietand deopotriva asupra istoriei universale. in consecinta, se impune cu necesitate eliminarea lor, avand in vedere si cateva considerente de extrema importanta: intaiul, pentru ca nu se mai poate accepta ca nici in acesti ani de culminant progres uman lumea europeana sa nu-si cunoasca adevaratul trecut istoric; al doilea, pentru ca imperfectiunile constand in falsuri si omisiuni de toata gravitatea, nu de putine ori strigatoare la cer, privesc istoria celui mai vechi si mai intins popor din Europa, singurul aborigen, romanii, intrucat, cel putin la nivelul actual al cunoasterii istorice, toate celelalte popoare de aici sunt alogene; al treilea, pentru ca istoria romanilor e total diferita de cea a oricarui alt popor european, fiind cu total singulara, chiar de aci decurgand acele falsuri si omisiuni; al patrulea, pentru ca acele corective, care se impun de urgenta, modifica in mod esential istoria romanilor, dar si pe cea a Europei; al cincilea, pentru ca acele corective atat de necesare reprezinta, neindoielnic, o revolutie in istorie.
Dar de ce s-a ajuns aici? E fapt cunoscut ca istoria, ca obiect de studiu, e relativ recenta, sec. XIX, mai cu seama in cazul tarilor sud-est europene de sub dominatiile otomana, habsburgica si rusa. in acest sens, istoricul I. G. Sbiera, membru al Academiei Romane, autor am putea spune al primei carti de istorie a romanilor, ne instiinteaza ca expunerea sa nu este una obisnuita, aceasta intrucat in vremea studiilor sale secundare si universitare, din perioada septembrie 1848-iulie 1861, “nu se vorbea nimic despre romani la istoria universala“, ca nici in vremea cand scria cartea sa, terminata in 1904 si tiparita in 1906, nu se prea vorbeste, sau se vorbeste, dar numai de la intemeierea celor doua tari romane, adica din sec. XIII-XIV incoace, insa si acuma numai incidental si nu prea lamuritor. Totodata, ca profesor universitar la Cernauti, regreta ca la prelegerile sale tinerii auditori nu aveau nici o cunostinta despre trecutul romanesc. De aci avem un indiciu sigur ca I. G. Sbiera se situeaza printre pionierii istoriografiei romanesti.
De ce sa ne miram insa de limitele cunoasterii istorice din vremea sa, a acestui autor, cata vreme si astazi, la peste un secol, in conditii de zbor cosmic si internet, acele limite se mentin, ba sunt si mai numeroase, de neconceput, cum vom vedea indata, pentru ca e suficient ca cineva sa faca cateva investigatii printre elevi, studenti si chiar profesori ca sa ramana stupefiat de orizontul lor ingust in materie de istorie romaneasca. Spre exemplu, studenti din chiar anii III-IV de la istorie sunt convinsi ca romanii se invecineaza cu rusii, pe Nistru, din totdeauna, ei negandindu-se vreodata ca peste Nistru ar fi teritoriu getic, tyragetic, necunoscand notiunea de Novorossiiskaia si nici semnificatia ei. Sau, despre troieni parerea predominanta este ca ei ar fi greci – ionieni, dorieni, troieni. Sau, un reputat istoric, cu privire la spatiul istoric si etnic romanesc considera ca totul e clar, ca nu sunt controverse, acesta fiind “de la Nistru pan-la Tisa…”, insa prezentandu-i argumente se dadu invins, replicand ca acest spatiu e problema de istorie veche, de arheologie, ori domnia sa e specializat in istorie medie si moderna. Sau, despre tyrageti, cei chestionati au raspuns ca sunt getii de pe Nistru, in ciuda faptului ca din surse certe, la indemana oricui, se stie ca Desertul getilor (Solitudo getarum) e situat intre Nistru si Nipru si ca “getii incep din Ardeal si peste Nistru si Nipru alaturea cu Marea Neagra se intindea si lacuia“; ori peste Nipru inseamna pana la baltile Meotide (Marea Azov) si Tanais (Don), pana aici Herodot ii localiza pe tyrageti, dincolo de care pana la Caucaz si Caspica asezandu-i pe thissageti, dupa care, in Asia, erau massagetii. Iar exemplele pot continua cu zecile, cu sutele, cu miile.
Despre acea caracteristica a singularitatii istoriei romanilor, care o deosebeste radical de cea a altor popoare europene, ea e data de fenomenul navalirilor barbare din sec. III-XIII, fenomen unic intrucat a atins exclusiv pe romani, intrerupandu-le evolutia pe scara civilizatiei pe timp de un mileniu, perioada in care popoarele occidentale evoluau nestingherit, isi intemeiau state proprii, se urbanizau, se dezvoltau in toate domeniile vietii, in gandire, cultura si arta. in acelasi timp, in aceasta perioada prospera pentru Occident, poporul roman ce sa faca decat sa se lupte, sa supravietuiasca in confruntarea pe viata si pe moarte cu cele zece popoare barbare navalitoare sosite in valuri-valuri, in urmatoarea ordine: gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, mongolii. Dintre acestea, un numar de sapte -hunii, avarii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, mongolii – sunt popoare barbare propriu zise, neamuri asiatice de rasa mongola-turcica, barbare prin mod de viata si comportament, caracteristicile lor definitorii fiind nomadismul, starea de dezvoltare rudimentara, dar mai ales barbaria constand in lipsa de respect pentru cultura si civilizatie, in cruzime si salbaticie; cat priveste pe goti si gepizi, ambii popoare germanice, deci europene, i-au napastuit mai putin pe daco-romani decat celelalte, uneori, in special gotii, fraternizand cu dacii impotriva expansionistului roman; raman slavii, tot europeni, dar pentru romani ei au fost inca de pe atunci si pana in zilele noastre cei mai napastuitori; pentru acea vreme de inceput ei au dat dovezi de cea mai bestiala cruzime, caci cum sa-i numesti altfel decat navalitori barbari pe acesti slavi, din moment ce un Procopius din Caesareea (500-562) e fara echivoc cand scrie despre ei: “Cam in acelasi timp, o armata de slavoni, nu mai mult de trei mii de oameni trecu fluviul Istru fara ca nimeni sa li se impotriveasca…. Lipsiti de aparare, locuitorii orasului ajunsera la mare stramtoare…. Barbarii ii silira sa paraseasca meterezele, se suira pe ziduri si cucerira orasul. Ei ucisera indata pe toti barbatii in numar de cinsprezece mii, pradara tot orasul lor, iar pe copii si femei ii luara sclavi… Ei nu crutau nici o varsta, ucideau pe toti tinerii ce le cadeau in mana; pe cei care-i prindeau nu-i omorau cu palosul sau cu lancea sau in alt mod obisnuit, ci infigeau in pamant pari pe care-i ascuteau bine de tot, dupa care asezau deasupra cu tarie pe nefericiti, le bagau varful parului Ãn mijlocul sezutului, ii impingeau pana in maruntaie si-i omorau in felul acesta. Barbarii aceia mai ingropau in pamant patru pari grosi, legau de ei mainile si picioarele celor prinsi dupa care ii loveau necontenit peste fata, cu ciomege pana ii omorau, ca pe caini, serpi sau alte animale. Pe altii ii inchideau in grajduri impreuna cu vacile si cu oile, pe care nu le puteau duce cu ei, si le dadeau foc fara crutare. Astfel ucideau slavii pe toti cei pe care-i intalneau“. Ori sa ucizi razbunator, in asemenea chinuri, cu cruzimi de neinchipuit, e mai mult decat orice barbarie. Din acest punct de vedere doar ungurii si mongolii i-au egalat pe slavi. intr-adevar, comportamentul ungurilor nu fu deloc mai suportabil, iar despre blesematiile lor violente vorbeste, cu lux de amanunte, insusi Anonymus.
Istoricii occidentali ii invoca si ei pe barbari ca fenomen negativ in evolutia lor, dar ce, se compara? Nici vorba, si aceasta din doua motive cu totul pozitive, benefice: mai intai, ca barbarii care au invadat Occidentul au fost de neam germanic – goti, burgunzi, vandali, longobarzi, franci, anglo-saxoni – deci europeni din nordul continentului, de aceeasi presupusa sorginte indoeuropeana ca si occidentalii invadati; al doilea, occidentalii in cauza – celti, gali, hispanici, italici, britanici etc., si-au intemeiat, impreuna cu germanii invadatori, state proprii, despre care vedem bine ca astazi sunt cele mai prospere, mai avansate din Europa si din lume.
Fenomenului navalirilor barbare, istoricul francez Lucien Musset, contemporanul nostru, ii consacra cartea sa, Invaziile, cu doua subtitluri. Primul, “Valurile germanice“, venite din Scandinavia, de la Baltica si din campiile maritime ale Europei continentale, carora nu are ce le reprosa, acestea fiind: ostrogotii, care se aseaza in Italia; vizigotii si vandalii, in Spania; francii sunt intemeietorii statului merovingian; anglo-saxonii, care cuceresc Marea Britanie; longobarzii, care cuceresc Italia, gasindu-i acolo pe ostrogoti; in fine, alamanii, bavarezii, burgunzii, gepizii, suevii, care stau la originile statului german.
Celalalt subtitlu, “Al doilea asalt asupra Europei crestine“, trateaza invaziile celor zece popoare barbare din Orientul european, numai ca aportul sau in clarificarea lacunelor istoriei e nesemnificativ, iar in ceea ce priveste pe cele trei popoare barbare asaltatoare, aciuate definitiv pe spatiul european invadat, unde si-au creat state proprii deznationalizandu-i pe autohtoni, domnia sa face doua grave omisiuni: nu pomeneste nimic despre autohtonii proprietari ai teritoriilor invadate; nu face nici un comentariu, nici o apreciere asupra legitimitatii statelor pe care ei si le-au injghebat, cu toate ca evenimentele s-au produs relativ recent si deci usor de anchetat si cercetat. De altfel, L. Musset recunoaste o anumita “doza de subiectivism care afecteaza capitole esentiale ale cartii“sale, ca fiind “ipoteze de lucru“, si de aceea nu exclude “revizuiri ample si profunde ale opiniilor care sunt sugerate, inainte de disparitia actualei generatii de istorici“.
Evident, nu de azi, de ieri sau din 2002, cand “Invaziile” lui L. Musset, aparute la Paris in 1965, au fost publicate in romaneste, li s-a sugerat romanilor sa-si revizuiasca istoria lor, dar sugestia sa e binevenita, raspunzandu-i insa ca acea doza de subiectivism ar fi fost mult diminuata, iar revizuirile mult mai putin ample si profunde, daca in expunerea sa i-ar fi identificat pe autohtoni si ar fi tinut seama de numarul redus al invadatorilor in raport cu cel al autohtonilor, precum si de numarul navalitorilor pieriti in luptele de invazie cu autohtonii, mai putin razboinici, dar mult mai numerosi.
in legatura cu ungurii, L. Musset dovedeste o anumita doza de superficialitate atunci cand afirma ca soarta populatiilor premaghiare din bazinul panonic este putin cunoscuta, insa considera ca in stepa favorabila vietii nomade acestea ar fi fost eliminate sau asimilate. Ori cum sa-i asimileze cei putini pe cei multi, cata vreme e evident ca procesul a fost invers? De asemenea, e clar ca ungurii, ca si toti ceilalti navalitori au indus frica prin impactul primei invazii, efect direct al acestuia, insa exista dovezi certe, indubitabile ca ungurii au pierit fizic, biologic in luptele de invazie, apoi in cele sfarsite cu Lech 955, iar eventualii supravietuitori cum sa fi putut scapa macelurilor mongolilor de la 1241, descrise cu competenta de martorul ocular Rogerius? Cat priveste populatiile premaghiare din bazinul panonic, chiar si numai din Cronica notarului anonim rezulta cu preciziune ca acestia erau pastorii romanilor, blahii, identificati cu romanii, care erau organizati in regate si ducate, iar din discursul lui Menumorut aflam cu certitudine ca, la vremea sa, acestea aveau o vechime de cateva secole, din vremea romana, provenite desigur din destramarea statului unificat de Burebista si apoi a celui refacut de Decebal.
Cu acceasi superficialitate vorbeste autorul francez si despre celelalte doua popoare navalitoare aciuate pe spatiul romanesc – bulgarii si slavii – care au determinat in rau cursul istoiei romanilor, singularizand-o: in primul rand, prin faptul ca si-au injghebat statele lor – bulgar, sarbesc, unguresc, ucrain si rusesc – pe teritorii romanesti stramosesti insumand 700.000 km2; in al doilea rand, prin deznationalizarea romanilor autohtoni din aceste teritorii, care astazi, deznationalizati sau nu, dar constienti de originea lor romaneasca, numara 60-70 milioane de suflete; in al treilea rand, prin ignorarea de catre istorici a acestor evenimente si fenomene; deci, prin omisiuni si fals istoric, doua treimi din spatiul romanesc stramosesc se pierdu in negura istoriei, in timp ce romanii autohtoni de acolo supravietiuesc sub etnie falsa – bulgara, sarba, ungara, ucraina, rusa – de unde concluzia ca statele respective, sau vaste regiuni din teritoriile lor, sunt nelegitime, chiar nelegiuite.
Iata aci fapte si evenimente istorice de maxima importanta, dar ignorate, necunoscute de lumea larga pentru ca istoria le omite, ea insasi nu le cunoaste. Ori noi, cunoscandu-le, ba facand parte si din “actuala generatie de istorici” in curs de disparitie, la care se referea L. Musset, sa nu avem datoria morala, dar mai ales patriotica, de a le revizui, mai cu seama ca o asemenea revizuire inseamna adevarata revolutie in istorie?
Desigur, rescrierea istoriei romanilor, cu eliminari si adaugiri de rigoare, adica impuse de adevarul istoric si de morala profesionala, este un vechi deziderat, gandit din anii independentei de stat, dar mai ales de la pacea de la Versailles incheind primul razboi mondial, cand la masa pacii li s-au refuzat romanilor teritorii promise, indiscutabile. Dar timpul relativ scurt, presarat de indelungate vremuri tulburi – anii de incertitudini de dupa Versailles, conflagratia mondiala ce a urmat, intunecoasa perioada sovietica de o jumatate de secol, caracterizata prin persecutii si interdictii in materie de natiune, etnie, patrie, spatiu istoric si etnic romanesc – cand sa se mai scrie adevarata istorie a romanilor? Sa mai adaugam ca in chiar perioada sovietica romanii au asistat neputinciosi la falsificari si omisiuni flagrante a istoriei lor, care s-au adaugat la multe altele deja existente, introduse in mod intentionat sau in necunostinta de cauza.
Iata de ce in istoria romanilor figureaza o multitudine de neadevaruri, dupa cum atatea adevaruri lipsesc, sunt omise, ignorate, desi sunt de esenta, fapt ce ne ingrijoreaza intrucat pentru orice natiune care se respecta istoria inseamna constiinta de sine a ei, memoria prin care isi cunoaste trecutul sau; poporul devine natiune cand se cunoaste pe sine, adica isi cunoaste trecutul sau, istoria sa, iar constiinta nationala inseamna sentimente identice la fiecare membru al sau. Trebuie sa fie clar pentru oricine ca istoria are o importanta capitala, cunoasterea ei confundandu-se cu cunoasterea misiunii sale in complexul de natiuni din care face parte si pe al carui sprijin, la nevoie, se poate bizui, ceea ce e foarte important pentru romani, a caror istorie inseamna un sir de lupte si suferinte din partea vecinilor hrapareti, care le-au furat nu doar doua treimi din spatiul lor stramosesc, dar si zeci de milioane de locuitori romani ai acestor teritorii.
Fara-ndoiala, romanii sunt vechii traco-geto-daco-valahi, insa sunt ei aborigeni sau veniti de undeva in Europa? Conform teoriei indoeuropene, populatiile cu acest nume originar – armenii, grecii, albanezii, ilirii, italicii, celtii, slavii si germanii: franci, alemani, anglo-saxoni, scandinavi – au venit din Asia Centrala, de unde au emigrat spre vest si sud-vest in mileniile III-II in.Chr. Unii ii considera indoeuropeni si pe traci. Ori intrucat arheologia atesta existenta in spatiul istoric si etnic romanesc a unei populatii preindo-europene, pe care s-o numim conventional, romanul neolitic, insemneaza ca tracii au intrat in simbioza cu acesta, istoricii au insa indicii serioase ca cel putin tracii sunt aborigeni, infirmand sau nu teoria indo-europeana. Oricum, prezenta de milenii a populatiei preindo-europene in spatiul Europei centrale, spatiu de geneza al acesteia, ne indreptateste sa-i consideram pe traco-geto-daci ca cel mai vechi popor din Europa, dar si cel mai intins – respectiv, de la izvoarele Istrului pana la Caucaz si Caspica, iar in sud pana la Egee si Adriatica – confirmat arheologic, dar si de Herodot, dupa care tracii sunt cei mai intinsi si mai numerosi dupa indieni.
in acest caz, cum am putea noi accepta definitia ca Dacia ar fi o veche tara a Europei, cuprinsa intre Tisa, Dunare, Pontul Euxin, Nistru si Carpati, cum citim intr-un material bibliografic? Sau, ca locuitorii sai, daci, fusera invinsi de Traian, ca romanii sunt descendenti ai vechilor coloni romani? Chiar, de unde atatia romani in metropola italica suficienti sa colonizeze teritoriul atat de vast al Daciei, intrucat e dovedit istoric ca Traian a acaparat doar o treime din Dacia, iar doua treimi au ramas Dacie libera, cu dacii liberi, cat despre colonii romani totul e discutabil, ca si latinitatea romanilor. Din contra, nu dacii au descendenta romana, ci romanii au descendenta traca, inclusiv traco-troiana, intrucat Eneas, stramosul lui Romulus si Remus, intemeietorii Romei antice, a fost trac, din Dardania, situata in viitoarea Moesia Superior sau Dacia aureliana, si a fost casatorit cu Creusa, fiica tracului troian Priamus si a Hecubei, si ea fiica a regelui trac Cisseus. Iar Troia e de mult scoasa din legenda, Troia si troienii au existat nu doar in scrierile lui Homer, ci si atestate arheologic.
