Interviu de Marian Petruta
Ce te-a determinat sa ramai in Statele Unite? A fost greu sa te decizi? Cum a fost la inceput viata de actor emigrant?
In 1997, in timpul turneului de la New York cu Danaidele regizate de Silviu Purcarete, am stiut ca mi s-a oferit o sansa unica a lumii deschizandu-se in fata mea, o sansa pe care nu am avut voie sa o ratez…asa ca… am acceptat-o cu toate riscurile tranzitiei propuse de un soc cultural si social atat de radical.
Decizia in sine nu a fost grea, am stiut ca asta voi face, cel mai greu lucru pentru mine a fost consecinta acestei decizii, respectiv separarea de familia mea. Imi iubesc familia foarte mult asa ca, practic, a trebuit sa-mi blochez amintirile si memoriile, altfel nu as fi rezistat. A fost un rau necesar, cel putin in prima parte a odiseei mele Americane. In 1996, dupa ultimul turneu European cu aceeasi companie, am facut acelasi lucru, am ramas aproape un an in Dublin, Irlanda, si recunosc, experienta capatata acolo mi-a dat curajul necesar sa fac acelasi lucru la New York. Daca Dublin-ul mi-a dat primul gust de ceea ce insemna sa fii un strain intr-o tara straina, New York-ul in particular si America in general m-au convins ca “where is a will is a way.” Toata existenta mea Americana s-a bazat mai mult sau mai putin pe acest credo, eu asa sunt, imi propun un obiectiv si apoi gasesc cai de a-l finaliza.
Ca sa raspund la cea de a treia intrebare de aici, in primul rand trebuie sa elimin cuvantul “Actor” din context. La inceput s-a pus problema supravietuirii de unul singur intr-o tara imensa, fundamental diferita de structura socio-culturala Europeana, cu o cunoastere limitata a limbii, si resurse personale foarte restranse. In primele sase luni m-am mutat de la est la vest, din New York in Boston apoi Los Angeles, iar la sfarsitul lui 1997, in Detroit, Michigan. Am trecut prin multe “job-uri” de lunga si scurta durata, de la munca fizica in landscaping business la pus gaz si verificat uleiul in autoturisme, de la framantat coca in covrigarii si brutarii la taiat salam si branza in magazine deli, de la vandut cafea si gogosi la spalat vase in restaurante. Prima mea urgenta intelectuala a fost sa invat limba Engleza (in Romania am studiat Franceza din proprie initiativa si Rusa pentru ca am fost obligat,) asa ca m-am inscris la cursuri de ESL (Engleza ca a doua limba) predate gratuit in anumite scoli din Michigan. Am studiat doi ani de patru ori pe saptamana, nivelul superior fiind specific de pregatire pentru examenul Toefel, necesar inscrierii la facultate. Prima revenire la actorie a fost in 2001 cand m-am inscris la Oakland University in Rochester, Michigan, pentru a studia Dans si Coregrafie.
Ajuns aici in America ai decis sa treci de la actorie la a studia dansul si coregrafia. De unde pasiunea pentru aceasta arta?
Decizia aceasta s-a bazat in primul rand pe refuzul Universitatii Oakland de a-mi recunoaste creditele in actorie obtinute in Romania. Eu am terminat actoria in 1996 la Universitatea Hyperion, clasa Profesor Virgil Ogasanu, si pentru ca la acea data Universitatea Hyperion era in proces de acreditare (process finalizat cu success cativa ani mai tarziu,) nu mi s-au recunoscut nici unul din creditele obtinute acolo chiar daca dosarul prezentat la Oakland a fost aprobat de WES (World Educational Services,) cu un GPA de 3.66 si 129 credite. Nu am vrut sa studiez din nou ceea ce cred ca am facut la un nivel superior in Romania, asa ca m-am decis sa-mi largesc orizonturile creative prin dans si coregrafie. Asta a coincis si cu filozofia mea personala a artei actorului, tradusa prin faptul ca in actorie miscarea este urmata de cuvant, iar nu invers. Vocabularul dansului, rigurozitatea tehnica, limitarea vocala, disciplina coregrafica le consider elemente vitale in gasirea caii mele proprii ca actor, coregraf, si regizor. La nivel personal, un motiv puternic a fost si faptul ca tatal meu a fost dansator la randul lui, dar a trebuit din motive personale sa-si intrerupa cariera. Intr-un fel, am simtit ca daca am sa ajung sa dansez la nivel profesionist, o sa stie si o sa se bucure acolo unde este el acum. Asta a fost motivul principal care m-a ambitionat sa obtin o diploma in dans (cu Magna Cum Laude,) la o varsta la care unii isi incheie déjà cariera.
Timp de 4 ani ai dansat la Detroit Dance Collective condusa de Barbara Selinger cum a fost aceasta experienta?
Dansand profesionist in compania de dans contemporan a D-nei. Selinger a fost o experienta extraordinara. Stilul dumneaei deriva din tehnica dezvoltata de Jose Limon, unul dintre pionierii dansului modern American, tehnica bazata pe fluiditatea corpului uman, cadere libera si revenire la echilibru, opusa in principiu rigiditatii baletului clasic.
Ceea ce am apreciat cel mai mult la spectacolele D-nei Selinger a fost originalitatea coregrafiei combinata cu elemente vizuale socante, intentia de a crea piese relevante timpului present, si incorporarea elementelor de poezie, creind astfel o legatura intre dans, teatru, si artele plastice si vizuale. Nu a fost doar dans in sensul unor corpuri bine antrenate miscandu-se in spatiu, conceptia artistica a dumneaei s-a bazat pe imbinarea elementelor performante ale artei spectacolului intr-un produs final. Am apreciat foarte mult acest aspect pentru ca m-am simtit ca un actor jucand fara cuvinte, ceea ce este mult mai dificil decat transmiterea unui mesaj verbal. Intotdeauna m-am considerat un actor care danseaza bine si nu vice-versa.
La nivel personal, dansand cu Detroit Dance Collective a insemnat o calatorie de recunoastere a propriului eu, o testare a propriilor calitati artistice, dar si a limitelor fizice. Dansatorul este ca Icar, are visul acesta perpetuu de a se desprinde de pamant, si, cu toate ca stie ca in mod inevitabil va cadea inapoi de fiecare data, el totusi continua sa vrea sa zboare. Am un respect imens pentru efortul dansatorului, munca depusa pentru a crea un sublim fizic este foarte dificila si de lunga durata (patru ore de repetitii pentru un minut de coregrafie finalizata.) Disciplina, dedicatia, si camaraderia intalnite in aceasta arta ar trebui sa fie un exemplu pentru multi actori care cred ca totul se reduce la parada de pe covorul rosu.
Actorul Marius Iliescu scene din film, teatru, dans
Ai decis sa faci un master in arta regizorala. N-ai gasit ceea ce cautai in lumea dansului si ai zis sa iti incerci norocul si in cea regizorala? De unde atata pasiune pentru perfectionare si cunoastere?
Pentru mine, cu toata splendoarea lui, dansul ca modalitate de expresie este incomplet, nu-mi ajung doar corpuri expresive atacand spatiul, cred in capacitatea umana de a se exprima la mai multe niveluri decat cel fizic si emotional. Nu ma intelegeti gresit, apreciez foarte mult fizicalitatea in arta performanta, dar un actor ce isi foloseste avantajul vorbirii pe langa un fizic antrenat si disciplinat poate crea, in opinia mea, un nivel emotional mai elevat. Decizia de a studia regia scenica a venit in 2008 cand m-am aflat pentru a doua oara in Los Angeles, CA, si am fost martorul unor superficialitati crase in producerea unor spectacole teatrale, un nivel pe care nu l-am intalnit nici la liceele din Bucuresti. Un regizor trebuie sa stie, sa vada, sa simta tot in legatura cu productia lui, trebuie sa o cunoasca pe dinauntru si pe dinafara. Nu e suficient sa aiba o viziune proprie, trebuie sa stie si cum sa o puna in practica, iar asta cere un nivel de organizare impecabil. Cred ca pe langa experienta mea personala de viata, acesta este unul dintre punctele mele forte cand lucrez la un scenariu. Sunt foarte pasionat de ceea ce fac, ma implic total in munca mea, ma documentez in prealabil, nu uit nimic, si stiu ce vreau de la actorii pe care ii am la dispozitie. Nu m-am decis sa schimb dansul pentru regie, nu cred ca acesta este un termen potrivit pentru decizia mea, pentru mine toate experientele personale se acumuleaza undeva, iar la momentul potrivit le folosesc in circumstantele cele mai originale cu putinta.
Ai scris o piesa de teatru care are ca sursa istoria noastra Romaneasca. Povesteste-te cand ai inceput sa o scrii si ceva detalii despre ea.
Omul Fara Duminici are ca sursa de inspiratie tragedia familiei mele sub comunisti. Bunicul meu patern a fost aruncat in inchisoare pentru 12 ani si apoi trimis la munca silnica inca 8 pentru convingerile lui politice. Bunica mea a fost interogata, abuzata fizic, si maltratata pentru ca a fost sotia lui. De aici dorinta mea permanenta in a intelege cum traiesc altii, instinctul de a apartine altor culturi, totul in numele ideii de libertate personala, concept care pentru mine este invaluabil. Am inceput sa o scriu in 2009 in cadrul clasei de scenaristica al programului de master in regie de teatru la Universitatea de Stat Wayne, in Detroit, Michigan. Mi-a luat trei luni sa scriu prima versiune, si inca un an pana la cea finala. Cea mai mare satisfactie am avut-o cand am reusit sa transpun subiectul piesei, bazat pe evenimente reale, in termeni teatrali. Omul Fara Duminici este dedicata memoriei bunicilor mei, oameni fara de care nu as fi cine sunt astazi.
Piesa a fost pusa in scena acolo in Michigan, a fost si filmata, povesteste despre ea, cat timp a fost jucata si cum a fost primita de catre public, etc? Apropos, cum este publicul iubitor de teatru din zona Detroit?
Da, Omul Fara Duminici a avut premiera chiar la Laboratorul de Teatru de la Universitatea Oakland si a fost produsa de Epicenter Theatre Group, companie de teatru cu care am colaborat la ultimele trei productii (piesa lui David Mamet, Glengarry Glen Ross, produsa in Iunie, 2011, si comedia scrisa de Steve Martin, Picasso la Lapin Agile, produsa in acelasi timp cu Omul Fara Duminici, in Octombrie si Noiembrie, 2011. Premiera a avut loc pe data de 27 Octombrie, din nefericire din lipsa de spatiu si fonduri doar sase spectacole fiind prezentate. Ca regizor si scenarist, stiu ca nu a fost fructificata la potentialul ei real, promovarea a fost dezastruoasa si nu cred ca a fost prezentata publicului din Michigan in toata capacitatea ei artistica. Putinul public ce a venit la spectacol a fost extrem de miscat atat de incarcatura emotionala cat si de subiectul in sine, tema prezentata nefiind foarte familiara publicului American, de unde valoarea sociala pe care o reprezinta. Din fericire, am reusit sa o filmam in doua seri de spectacol, si dupa editare am obtinut un DVD de calitate ce contine un trailer, piesa in sine, un reportaj despre procesul tehnic si artistic, si intrebari puse directorului de catre public dupa ultimul spectacol. Intentia mea este sa gasesc modalitati de a o produce in alte orase, atat pentru publicul American cat mai ales publicului Roman din Statele Unite. Am tradus-o de asemeni in Romana, ca sa o pot prezenta unui public cat mai larg.
Din nefericire, Detroitul nu este un oras de teatru, interesul pentru diferite sporturi depasindu-l cu mult pe cel indreptat catre arta. Mentalitatea de “blue collar” se poate vedea la tot pasul, in ciuda eforturilor depuse de multe teatre de buzunar supravietuirea actului teatral se face prin donatii, dar sumele obtinute sunt derizorii (10-20 de dolari pe spectacol pentru actori si personalul tehnic. Acest lucru inseamna ca pentru a trai, acestia trebuie sa lucreze diferite “joburi” care nu au nimic de a face cu teatrul, evenimentele teatrale intamplandu-se in limitele timpului liber ceea ce afecteaza radical calitatea productiilor si al repetitiilor. Cu exceptia catorva teatre profesioniste, actorii teatrelor asa zise off off Broadway, ca sa folosesc un termen generic, nu-si pot permite sa lucreze la nivelul capacitatii lor creative din lipsa de sprijin financiar.
Majoritatea productiilor mari prezentate in Detroit la Teatrul Fisher sau Fox, sunt de fapt companii aflate in turneu de la Chicago sau New York. Trupele autohtone nu pot crea la acelasi nivel din acelasi motiv, lipsa de support financiar.
In opinia mea, teatru de calitate nu se poate face fara bani, iar fondurile alocate artei in general in Michigan au fost inghetate dupa criza industriei constructiei de autoturisme din 2009, fara mari sperante de a se intampla ceva pozitiv in aceasta directie in viitorul apropiat.
Ce planuri ai de viitor?
Lumea de teatru care ma stie aici si-mi cunoaste potentialul ma intreaba ce caut in Michigan. Eu sunt incapatanat de felul meu si continui sa pun in practica o vorba personala, sa “plantez trandafiri in desert”. Nu stiu pana cand, la un moment dat o sa-mi aduc aminte de vorba aia batraneasca ce spune ca daca trei oameni iti spun ca esti beat, atunci te duci si te culci.
Nu vreau sa cred ca in imensitatea acestei tari nu se poate face teatru de calitate internationala nicaieri cu exceptia New York-ului, la Chicago, Minneapolis, si posibil, Philadelphia. Nu sunt foarte optimist in acest respect, teatrul trebuie sa fie o forma artistica evolutiva al carei semnificatie sta in transcendenta catre contemporaneitate. Altfel nu-si atinge scopul de a comunica publicului de azi, de acum, de aici. Problema majora as putea spune este ca, din nefericire, teatrul functioneaza numai daca publicul se deschide catre teatru, Peter Brook cocheta cu idea asta a necesitatii publicului in cartea sa Spatiul Gol, ceea ce aici se intampla mult prea rar. Americanii vor gratificatia imediata a timpului si a banilor depusi, iar o productie teatrala semnificativa necesita timp si resurse. In plus, nu poate fi conservata in adevaratul sens al cuvantului si revanduta pentru ca isi pierde calitatea spontana a naturii sale.
Intr-un tarziu probabil o sa plec din Michigan, vreau ca dedicatia si talentul meu sa-si gaseasca recunoasterea undeva, deocamdata incerc sa supravietuiesc momentului de criza care ne afecteaza pe toti. Acum acumulez energie pentru a scrie ceva nou, in acelasi timp sperand ca portile oportunitatii sa se deschida iarasi.
Interviu realizat de Marian PETRUTA
