Hotelul meu (ales cu bunastiinta inca de acasa) era unul traditional marocan, adica in stil berbero-arab, cu patio si bazine, cu faiante peste tot si lampi din fier forjat cu arabescuri, cu covoare traditionale berbere, mozaicuri si divane – in fine o atmosfera orientalo-maghrebica (am aflat si eu ca maghreb se numeste poporul care traieste in Maroc, Tunis si Algeria) pe care mi-am dorit-o.
Sigur ca existau si hoteluri de lux, in sticla si metal, cu parcari uriase si restaurante europene – eu insa am dorit sa cunosc cultura si poporul marocan. Agadirul a trebuit in urma cu patruzeci de ani sa fie reconstruit – in felul acesta s-a pierdut o mare parte din arhitectura veche. Hotelul Atlantic se gasea in centrul Agadirului, foarte aproape de plaja (mergeam 7 minute per pedes) inconjurata de le marche municipal, de muzee, centre turistice de suvenire, magazine alimentare, patiserii-brutarii (din fericire si cu franzele). N-am avut nici o sansa sa pictez – mi-am facut schite si multe fotografii – intrucat totul era extrem de interesant si n-am vrut sa pierd nimic, cele doua saptamani au trecut extrem de repede.
M-au innebunit chilimurile si covoarele (sigur ca am cumparat o carpeta tesuta la razboi si nu persiana desi ei au vestitele covoare berbere, dar eu am un motan si nu pot curata covorul). Sa te fereasca sfantu` sa intri intr-o dugheana cu covoare ca nu mai scapi decat daca esti obraznic – te roaga, te implora, iti scoate toata marfa, desface covoarele pe jos, calca pe ele, transpira si se agita aratandu-ti latimea si lungimea, iti prefira ciucurii printre degete si mangaie lina de parca ar mangaia o caprita sfioasa, vorbeste 3-4 limbi sa-ti arate cum se straduie el sa castige o painica, te pune sa pipai tesatura aspra de capra ori persana, sa admiri culorile naturale unice si specifice zonei si alte strategii, ca ti-e rusine ca existi daca nu iei ceva. Am reusit sa scap numai pentru ca am stiut ce vreau asa ca acea carpeta care initial avea un pret exorbitant si pe care totusi am achizitionat-o a fost indelung studiata si negociata pana cand am ajuns la un pret rezonabil. Mi-a ramas inima la ceainicele lor din cupru ori alte metale aurite batute cu ciocanul ori gravate si cu boabe de turcoaze ori rubine artificiale. Si bineinteles cand zicem Maroc zicem marochinarie, mi-am luat un sac de piele (pielea extrem de ieftina, aproape pe degeaba) si mi-as fi cumparat si un taburet din acela din piele care vine umplut cu calti ori burete dar unde sa-l pun in salonul meu???
in magazinul – bazar de marochinarie – surpriza! Trei doamne din Timisoara, aflate intr-un tur al Maroc-ului, cu mult mai interesant decat sejurul cumparat de mine de la biroul de voiaj german. Singurul dezavantaj era ca in fiecare noapte, grupul de aproximativ 50 de romani, trebuia sa doarma in alta localitate. Faptul ca romanii isi permit – deja de foarte multa vreme – sa faca concedii scumpe si atat de departe de granitele romanesti, vorbeste de la sine de bunastarea lor. Industria marocana de suvenire prospera, desi produce 90 la suta kitschuri. Vazele, farfuriile, ulcioarele si bolurile lor din ceramica pictata cu modele traditionale mai atrag inca turistii insa din pacate sunt confectionate in serie in cooperative speciale pe care le-am si vazut de pilda in Essaouira.
Iolanda Lemke
