George ANCA
Cei siguri ca ne vom reintalni cu parintii, cu straparintii, cumva cu boema-prieteni, increzatori mai mult in nemurire decat in psihanaliza, unii/unele ani-luminandu-se mental printre coroanele creatiei, vulturesti, daca nu, batraneste, in sunetele, chiar big-bang, din Rig Veda – Rugaciunea unui dac – Doctrina secreta, vor fi practicand o psihanaliza cosmica, malgre ils memes (lipsa semne diacritice la mine, nici net-ul nu merge dupa asasinarea doctorului poet Nicolae Neagu sau lansarea de ieri a romanului – toapele in piese si show-uri de-ale sale – lui Pusi Dinulescu Gasca si diavolul). Avataruri – savante sau poetice – ne urmaresc de sub uitare, interdictie, ne intelegere. Poate consolator, sa recitim (let us) Cosmos uman de Victor Sahleanu, Pelerin, Bucuresti, 2009, selectie, note si ingrijire editie de Elena Liliana Popescu si Adrian George Sahlean.
Poezie? Poesis? Intentie de mesaj si claritate. (Avertisment).
imbratisez de-a valma omenirea / si totusi nimeni nu-i la pieptul meu. (“Poem pentru Petrarca”1960).
Astazi sunt poezie pentru noi / mai multe lucruri ca altadata.
Luna trece printre varfuri de brazi / in varianta eminesciana a peisajului.
Vor fi intotdeauna necesare si alte versuri / pentru dragostea mereu aceeasi si alta.
Exista cuvinte si silabe / si, pe de alta parte, obiecte si emotii. Versurile sunt potrivirea silabelor si cuvintelor / semnalizand realitatea profunda, / ritmurile si rimele corespund, de fapt, / periodicitatilor ascunse sub aparenta – eternelor reintalniri si eternului mers in spirala. / Lumea e o infinitate de corespondente / si descoperirea lor e poezie./Lumea e o infinitate de corespondente, de simboluri, de metafore si de semne.
Rima este poezie pentru ca este cosmos uman, / ordonare reusita a eterogenului / intr-o unitate superioara vie. Rima este rigoare acceptata liber / care se cere transcensa de frumusete / si totodata este o incercare / a valorii poetice a ideii: / o strofa este o intalnire ingenioasa / a regulilor gramaticii, gandirii si versificatiei – / o tripla rigoare insusita voit / pentru a vehicula mai convingator poezia
Noi semnalam poezia din lucruri / celor ce o au in ei.
Exista poeme care, ca si muzica,/ releva inepuizabilitatea miraculoasa a lumii.
in noi asteapta vibratia latenta / si ne cutremuram auzind cele patru sunete / ale simfoniei a cincea.
Trecem grabiti printr-o lume de simboluri / si privirea noastra sterge luciul obiectelor.
Sa fim pregatiti pentru orele / latitudinii si longitudinii noastre. / Totul poate fi surpriza / pentru cel ce s-a pregatit.
Sa-l recitim pe Robinson Crusoe.
Versurile ne dezvaluie poezia de detaliu a universului.
Elementul de baza este cel infinitezimal.
Exista o demnitate si o mandrie pur vegetale.
Iata, sunt medic / si dincolo de ceea ce cercetez si scriu / vin in contact cu suferinta umana.
Dar in fata mea sta un om / a carui libertate este dureros limitata; / el nu se mai poate exprima in trairi / aderenta sa la ore este tragica.
Iata sunt medic / si niciodata nu voi abandona poezia.
Iata, poezia / este mai densa decat orice stiinta. / Drumul meu duce la realitate / prin poezie, inapoi catre ea.
(“Arta poetica “,I 1971)
Dar tu? Ce te vei face, cand nu vei mai avea
pe cine sa rechemi din zilnicul apus?
Ce iti va face mana cand nu va mangaia?
Ce iti va face gandul, cand clipele de-acu
Nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ti-am spus?
Eu – nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?
Elegie (I), 1961
intre noi doi – gratii
si nu stim care dintre noi este inapoia lor.
Si nu stim daca sunt gratii de cusca (cine e fiara?)
de colivie (cine are aripi?)
sau de inchisoare (cine e temnicerul?)
Mai are sens sa vorbim de “afara”?
Spatiul acesta nu are decat inlauntruri
dincolo este un alt dincoace
si ni se pare numai – ca putem iesi
pasind printre nori…
Gratii, 1970
Cu inima prea mica pentru ce-am vrut sa stiu
alcatuit din spaime, din farsa si regrete
m-am infratit cu trupul un secol prea tarziu?
O, iedera-ndoielii… nelamurita sete,
cum imi intoarse calea intru CUVÂNT si VIU!
incheiere autobiografica, 1963
“Necesare si alte versuri”, cu poetica lor – pe care Victor Sahleanu o expune “didactic” silaba – cuvant – rima – vers – strofa – poem. Altfel, insa, cu siguranta, decat la “scoala de literatura”, deja revoluta cand, la mijlocul vietii, prins probabil in atmosfera literara post-obseda(n)t proletcultista se apuca de poezie, renascentist, de sonetul lui Petrarca, de mana lui Dumnezeu-sculptorul), in continuitate cu Poetical Principle, al lui Poe si psihanaliza focului, cu padurea-templu a corespondentelor baudelairiene, cu sahridaya sanscrit (cititorul cunoscator - la Sahleanu chiar in previbratie). Se cere pregatit timpul – “orele latitudinii si longitudinii noastre”, prezentul si trecutul-viitorul. Intra in scena medicul, contactant suferintei, al limitelor libertatii, al aderentei tragice, in fapt, poetul fara abandon, nevermore.
Rime-idei in citatele de mai sus – avea-mangaia, dar mai ales apus-spus, acu-tu (Elegie) sau, in “incheiere” – stiu-tarziu-viu, regrete-sete – tin ariergarda hexametrilor in tertine (ultima, ramasa distih, ca pentru final-lacuna-wagneriana). “Gratii”, sugerate chiar si de paranteze, trimit la supralimitarile, infra-extra, ale libertatii. in “Elegie IV” (1964), rimele ultimei strofe sunt opozitii ontologice – mie-vesnicie, carnal-transcendental:
Nici tu nu stii. Si-mi imprumuti si mie
cu focul – cand de spirit, cand carnal
refuzul de a fi doar vesnicie
pe rugul unui eu transcendental.
Cand si cand, amar umor sau paradox:
“dar eu eram de mult piesa de muzeu
si muzeul nu mai era vizitat de nimeni (“Piese de muzeu”, 1970)
“Fiecare alfabet este o elegie posibila” (“Poem informational”, 1969)
“Sa privim lucrurile cu umor”
Spuse Oedip, scotandu-si ochii. (“Antropologie”, 1970)
“O! geografia de cicatrici!” (“Poem la o cafea neagra”, 1970)
“Nimic nu se intampla
intamplator pe lumea asta” (“N-avem alt glob”, 1971)
“Numai eu stiu
ca aceasta nu este India visata
pentru care am semnat contracte
cu regii si, mai cu seama
cu sufletul meu” (“Cristofor Columb”, 1969)
“in autobiografie este prea multa istorie
prea mult bios
prea multa grafica
prea mult eu
Extirpa-ti laringele
smulge-ti limba
pentru ca exprimarea ta sa fie pura.” (“Arta poetica II”, 1970)
“Cred mult in oameni. Iata de ce caut un om” (“Noul Diogene” 1995)
“Niciodata, nimeni, nu ne da ce cautam, pana la capat:
niciodata nu vom putea da altora tot ce vor.
Ne vom misca fiecare pe cerul celuilalt: tu, pana ce scapat -
eu, pana va veni un nor nou, sau un dor.
Antologatorii – Elena Liliana Popescu si Adrian George Sahlean – au selectat poeme din cartile: Liturghia iubirii Ed. Viata medicala romaneasca, 1995, Poem didactic, Litera, 1970, Eminescu, 1971, Marea si dragostea, Litera, 1977, Fise in facsimil, Viata medicala romaneasca, 1995, Poeme intr-un vers, Viata medicala romaneasca, 1995. O opera poetica aproape secreta, pierzandu-se, aparent, printre celelalte zeci si zeci de titluri pe domenii de la antropologie si psihanaliza la informatica si sexologie. De-acum de si-ar incepe cariera, ori prin poeme sa se revina la creatia fausticului autor ce se numea, insusi, un ornitorinc, anume pentru proteismul tentacularelor tentatii transformate in carti si papers (maturate devastator de diversiunea-represiune cu numele “meditatia transcendentala”). Sa se fi confirmat si proverbul invidia medicorum pessima?
Si numai titlurile poemelor, si putinele citate de aici intermediaza o invitatie la meditatia asupra unui creator nelinistit si masurat, genial si trist. Cheia s-ar putea afla in vastul sau jurnal, inedit inca (si inca): “framantari anume (pe care eu le cunosc) din imensul sau jurnal – cu insemnari de la conflicte social-politice si profesionale pana la dinamicile vietii intime – au fost transfigurate creator in meditatii existentiale, in elegii, in poeme de dragoste, s.a.m.d. Pe vremea compunerii lor, eu nu ‘vedeam’ in tatal meu decat pe cel care se scula intotdeauna mai devreme cu o ora pentru a-si aduce la zi jurnalul, cu scrisul lui marunt, incredibil de ordonat si lizibil” (“Amintiri despre tatal meu” de Adrian George Sahlean, in deschiderea antologiei, p.10)
Am avut onoarea sa lansez “liturghia” si “fisele”, intr-o aura de admiratie pentru renascentistul autor, deodata tacut, pana am lansat impreuna, “cu participare inernationala” (americana) traducerea Luceafarului eminescian datorata “fiului meu” Adrian George Sahlean, cand parca recita o mantra. Iar de 1 iulie, 2009, recitandu-i rimele-cosmos-uman, in sala oglinzilor, n-avem decat sa privim atent, interior, spre un portret de priviri albastre bucurandu-ne.
