Dana Antoaneta BÄ‚LÄ‚NESCU
iN MEMORIA LUI PITIU (STEFAN) CÄ‚DARIU
Intra in casa cu oarecare parere de rau. Ar mai fi vrut sa zaboveasca prin curte, dar se intunecase. Parca prea repede pentru o seara de vara. Nu aprinse imediat lumina, cautand in buzunarul vestei, pachetul de tigari “Carpati fara filtru”. Atunci dadu de scrisoare. injura in gand. Era intr-adevar un “habauc”! O primise alaltaieri. Si doar stia ca este de la Petra.
Se opri in fata biroului, de fapt un fel de masa mai lunga si supraincarcata. Apasa pe butonul veiozei si deschise scrisoarea, fara sa se grabeasca. Se rasuci sa dea drumul la resou. Deocamdata, isi va prepara un ibric de cafea, tare, fara zahar. isi freca palmele intr-un gest devenit obisnuinta si pana la urma isi aprinse o tigara. Se-ndrepta spre pick-up si puse discul cu Andres Segovia. Apoi, in sfarsit, scrisoarea:
“Stef liebe
Nu stiu ce ar trebui sa-ti fac? Sa te cert sau sa te deplang?! Cum ai putut renunta la visul tau, la proiectul nostru? Zau, merita sa-mi vezi mutra, cand, la aeroprotul Orly, m-am trezit ca ma intalnesc cu colegul tau, Radu si nu mai stiu cum!!! Parca puteam sa fiu atenta, nici macar nu i-am ascultat explicatiile stangace. imi amintesc, destul de vag, ca incerca sa-mi ceara scuze(?), pomenind despre tine ca ai plecat nu stiu pe unde… Poftim, ce-i ardea domnului Stefan Cernea, in asemenea momente, cand expeditia noastra, planuita cu atata inflacarare, devenea realitate! Am fost atat de uimita, de necajita, incat nu am dat atentie nici unuia din viitorii mei colegi, care se stransesera in jurul nostru.
Mi-ai zis candva ca sunt o fire iertatoare, deci, hai, ca trec peste absenta ta enigmatica si voi incerca sa-ti povestesc. Ai avut, de fapt, noroc, seful expeditiei (Roland Gagnon-”boss-ul”) m-a luat deoparte, explicandu-mi ca stia de tine… Ca n-ai vrut sa se piarda aceasta bursa de studii si l-ai trimis pe colegul tau… Asta am inteles si eu, mein Gott, dar ce anume te-a impiedicat sa vii?! Si de ce nu m-ai prevenit macar? E adevarat, sunt doar o pustoaica de studenta, dar asteptam totusi sa ma anunti… Ai o scuza, am plecat mai demult din Freiburg, stand cateva zile la Pfafenhoffen, la ai mei. O.K., nu are sens sa ma framant, daca te mai intereseaza, pregateste-te sa citesti o epistola-fluviu! Crede-ma, traiesc o adevarata aventura!!! Stiu, stiu, vei zice ca exagerez ca de obicei, ca sunt o romantica incurabila, o idealista, o… etc., dar, judeca singur, eu iti voi relata pe scurt primele impresii. Te rog, de pe acum, sa-mi ierti unele greseli de exprimare, imi dau seama ca nu prea mai stiu romaneste…
Asadar, de la Paris am zburat in Chile. in timpul calatoriei, am apucat sa-i cunosc pe membrii acestei misiuni sen-za-ti-o-na-le! Nu prea ma pricep sa descriu oameni, eram de fapt inca naucita, dar pe masura povestirii mele, vei cunoaste tu insuti acesti cercetatori colosali! Au trecut prin atatea aventuri, au facut multe descoperiri uluitoare si cu toate acestea, sunt foarte modesti. Si la fel de impatimiti ca tine! “Bossul” este etnolog de meserie si marea lui pasiune e acest… “Buric al lumii”! La prima vedere pare o fire mai inchisa, paote datorita figurii sobre si a ochelarilor metalici! in contrast cu el, arhitectul Vittorio Vancini este, ai banuit, o nebunie de… italian! Adica, brunet, mustacios, vorbaret si asa mai departe… Dar, ai rabdare, toate la vremea lor!
Deocamdata, iti mai pomenesc despre cehul Jiri Bohunski (fotograf si operator), un urias blond cu o “muie”, vorba ta, bonoma. Apoi, acela, colegul tau, cam anost si… tacaret! Ah, cand ma gandesc ce figura aparte puteai fi in grupul nostru, imi vine sa innebunesc!!! Tu, cu firea ta vesela de copil teribil, cu expresiile tale tipice, cu usurinta ta nemaipomenita de-a vorbi limbi straine… Tu, care iubesti oamenii si muzica si drumetia! Cred ca nu esti in stare sa jignesti pe nimeni, pentru ca numai tu cunosti buna-cuviinta, cea adevarata! Si, mai ales, imi pare rau ca nu ai ocazia sa-ti arati, aici, acum, indemanarea ta de-a restaura piatra, de-a face sa vorbeasca! Hmm, iar imi amintesc si nu am voie sa plang, ai dreptate, sunt doar un pusti in haine femeiesti… un “green-horn”, cum ziceai candva!
Dar, am ajuns la Valparaiso si, dupa ce ne-am intalnit cu sotii Kostandis, care au pregatit “garderoba si decorul misiuniii”, am luat vaporul spre “Te Pito No te Henua” Vezi ca deja stiu cum se spune “Buricul lumii” in limba localnicilor?! Pai, seara de seara, ne adunam in jurul unui pahar de… ceai, preparat de Irene, din tot felul de ierburi ciudate si sporovaiam. M-am apropiat mult de sotii Kostandis, doar stii cat de mult ma atrage Grecia. Nikos este arheolog si chiar ca aduce, intrucatva, cu scriitorul nostru preferat, Kazantzakis. Sotia lui, Irene, il urmeaza pretutindeni, adica la toate cercetarile, desi are ca speicalitate biologia.Tot ea ne-a relaltat despre clima si fauna care ne va intampina pe Insula Tacerii. De altminteri, in timpul acestor discutii prelungite mereu pana la ore tarzii, am aflat atatea legende si teorii, incat pot sustine acum un referat, ba chiar si un examen! N-avea grija ca nu am tacut nici eu… in ciuda lui Vittorio, care, culmea, devenise deodata sceptic!
Dupa cum bine stii, scopul principal al expeditiei noastre il constituie proiectul de reconstituire si de restaurare a statuilor de pe insula. Ei bine, italianul nostru (ma rog, al meu!) se lamenta ca nu au venit arheologii subacvatici si nici geologul american, ca printre atatea mistere, vom gasi si ramasitele unei nave cosmice!!! Iar, impostorul acela, Radu a avut curajul sa se indoiasca de reusita noastra, fiindca urmeaza dupa alte misiuni celebre! Ar fi trebuit sa adaug si eu ca nu este cu noi cel mai bun restaurator pentru piatra?! Preferam insa sa-mi ascund nemultumirea ti ieseam atunci pe punte. in ultima seara plouase marunt, iar rafalele de vant aduceau aroma uscatului. Brrr, noptile erau tare reci, dar nu le bagam in seama, asa incalziti de “telul nostru”, cum ne consola Vittorio. Tot el ne ajuta sa ne tinem firea, cand ne apasa senzatia, ca ne aflam, cu adevarat, la capatul lumii. Ca orice italian, se chinuia sa ne delecteze cu refrene din cantonete (desi nu prea avea nici voce, nici ureche muzicala!). Apoi, era o intreaga nostimada cand pomenea despre cei patru copii ai lui. Coplesit de dorul lor, ne arata mereu poza acestora. Sa vezi, adica, asculta, are de fapt patru gemeni, doua perechi de baiat-fata si-i cheama Renata si Rinaldo, Ramona si Rafael. Culmea, ii incurca intotdeauna!!!
Cu asemenea ganduri ceva mai vesele, paseam pe punte privind spre Crucea Sudului. Am zarit primele pasari, prevestitoare ale uscatului. Apoi am simtit ca mi se alatura Radu al tau si Jiri. La inceput, m-am bucurat ca nu mai sunt singura, stiam ca ne asteapta o noapte de veghe. Am stat tacuti cateva clipe, dar Radu nu s-a stapanit si a dorit sa-mi povesteasca despre tine, despre ai lui si mai ales, despre sora lui mezina. Cica este la fel de roscata si de… afurisita ca mine! Parca-parca mi s-a facut mila de el si am hotarat sa-mi schimb purtarea. Ba, m-am trezit ca-i fac confidente. Te-am “barfit nitel”, iar el nu mai contenea sa te laude, cat de bun coleg esti ti cat te-ai zbatut sa-l ajuti pentru obtinerea acestei burse. Fiindca ai vrut ca si el sa invete si, in acelasi timp, sa se remarce. Ganz natürlich, asta banuiam si singura, doar te cunosc prea bine! in cele din urma, m-a condus pana la usa cabinei mele si atunci, nu stiu ce m-a apucat, I-am destainuit neancrederea mea fata de un marinar, Kim. Nu-mi placea deloc mutra lui de “spion”, ca sa folosesc iar expresia ta. Radu m-a linistit, intr-un stil, evident imprumutat de la tine: “Fata draga, mai mult ca sigur ca ester un… extraterestru!”
…Iata ca am intrerupt scrisoarea, dar nu am de gand sa o expediez deocamdata. Vreau sa-ti mai povestesc despre intalnirea noastra cu “Insula Rapanui” si bastinasii ei. Of, Stef, cum as putea sa-ti descriu ce-am zarit si, mai cu seama, ce-am simtit atunci, in primele clipe?! Iar trebuie sa marturisesc ca nu ma pricep sa aleg cuvintele cele mai potrivite. Mai tii minte, cum citeam impreuna ore in sir, despre acea lume atat de uitata, atat de indepartata? Ei bine, nobilii nostri inaintasi nu au exagerat deloc. De-a lungul coastei sudice, insula si-a dezvaluit intai singuratatea si salbaticia. Iar mai apoi, in micul golf de la Hangaroa, am fost intampinati de primii indigeni si de comandantul militar. Asadar, tuturor le-am adresat un… “ia orana oe”! Ai priceput ca nu uitasem ceea ce invatasem de la Florin Maior…
Obisnuiti deja cu expeditiile si deosebit de ospitalieri, localnicii ne-au oferit imediat gazduire. Nikos si Irene s-au apucat sa organizeze viitoarele centre de cercetare, Boss s-a prezentat guvernatorului, iar noi, cei mai nerabdatori, ghicicesti nu, adica Vittorio, Jiri si cu mine am hotarat sa dam o raita prin sat Si Radu? Vei intreba. Pai, ne-a aruncat o privire destul de semnificativa, apoi patruns de sentimentul datoriei a ramas sa-i ajute pe sotii Kostandis.
insotiti de batranul Estevan, ne-am oprit la marginea satului. M-a cuprins mila zarind colibele saracacioase, dar curate, precum si privirile blande ale locuitorilor din Matakiterani. Erau atat de bucurosi sa ne primeasca in mijlocul lor! Dupa o vreme, ne-am indreptat spre zona platoformelor si aleilor pavate (presupun ca stii cu ochii inchisi detaliile topografice…). Am putut admira si, filma, desigur, casa-piroga, statuile-gigant de pe plaja, trecand pe langa grote, oarecum inspaimantati. Nu am indraznit sa patrundem, deoarece cercetarea lor trebuie pregatita temeinic si abia in cea de-a doua etapa.
La intoarcere, cand ne-am strans din nou cu totii, Roland Gagnon ne-a comunicat ca deja a doua zi ne vom apuca de lucru: “La munca, nu la sunca!”, vorba boului tau din Romania… Hip,hip, hip, ura! Eu voi merge in tabara de la Ankana si apoi la Rano-Raraku. Desi sunt doar o pustoaica (inca), voi fi alaturi de Nikos, Vittorio si Radu, exact cu cei care ma vor invata! Irene si Boss vor ramane in sat pentru investigatii etnologice si probleme de aprovizonare a taberei. Jiri va fi omul de legatura, pentru ca ne este necesar tuturor. Gata, inchei cu scrisoarea, trebuie sa ma pregatesc pentru serbare, am fost invitati…
Bine-bine, am sa-ti mai povestesc si despre surpriza oferita de gazdele noastre. La cel mai grandios foc de tabara, maestru de ceremonii s-a vrut mai intai… Radu! A luat totul in serios, pregatind cele necesare, asa cum probabil ca l-ai invatat tu pe santierele voastre. Numai ca l-au ajutat bastinasii si, mai ales, Uka, nepoata cea frumoasa a lui Estevan. Pe urma, Nikos ne-a rugat sa respectam traditile locului, asa ca daca nu ai fost in stare sa-ti tii promisiunea, macar vei afla ce inseamna o seara de neuitat.
Asadar, am incercat sa ne imitam “profesorii”, aprinzand focul prin frecarea intre palme a unei vergele bagata intr-un uluc de lemn. Apoi, am incalzit pietrele cuptorasului (retine ca se chema “umu”) cu ajutorul tulpinelor de trestie de zahar si a radacinilor de iarba. Femeile au adus bucate: legume, peste si pui, toate invelite in foi de bananier. Hmm, ce aroma nemaipomenita. Ne-am strans incantati in jurul cuptorului, pe rogojinele “totora”, iar, Radu si-a adus chitara (poftim, te imita intruna!!!).
Eram dornica sa pun deja primele intrebari, dar am observat ca Boss ne face semne sa tacem. De fapt, Uka incepuse sa ingane p melodie: “Kuiki-Kuaka…”, apoi, bunicul fetei ne-a spus cateva legende, in timp ce Nikos traducea pe soptite: era vorba de spre ritualul nasterii, de tatuaje, de cioplitori in piatra… Am inchis ochii, lasandu-mi capul pe spate. Credeam ca visez si mi-era ciuda ca nu pot pastra aceste impresii pentru tine! M-au trezit din reverie niste rasete si.atunci, privirle mi s-au oprit asupra celor sapte statui, care se ridicau dincolo de campia-lava… “Doamne, cata maretie si tacere!”, l-am auzit pe Radu. Era si el coplesit de emotie, fara sa dea atentie celor din jur, care continuau sa chicoteasca. Deoarece cativa tineri au inceput sa ne arate acel joc din copilarie (mai tii minte, un fel de leagan al pisicii, cu o bucata de sfoara intinsa intre degetele palmei…), numit aici kaikai. Uka parea serioasa, insotind fiecare miscare cu cate un psalm. Cand se incurca, prietenii ei sareau sa o ajute.
Printre limbile flacarilor, am zarit cum sotii Konstandis asi notau de zor in carnetele lor groase, cum Boss discuta aprins cu batranii, iar Jiri de ridica si dispare in perdeaua de bezna. Atunci, Radu m-a indemnat sa ne plimbam pe marginea recifelor. Am acceptat imediat, pentru ca voiam sa ma scutur de starea acea ciudata de vraja. Colegul tau m-a prins timid de brat si mi-a luminat calea cu ajutorul unei torte. Niciunul dintre noi nu scotea o vorba, se auzea doar sunetul pasilor pe drumul pavat de lava vulcanica. Priveam cu coada ochiului spre zecile de pesteri, care ne pandeau de pretutindeni. “Stii, avea dreptate Stef cand povestea despre figurinele neolitice de la voi…” am intrerupt tacerea in cele din urma. Radu s-a oprit: “cele cu fata triunghiulara, indreptata oblic in sus?”. Da, exact, despre ele este vorba, doar aveti o colectie impresionanta in muzeul vostru. Stef zicea ca “ele seamna cu statuile de pe Insula Tacerii, asa cum privesc spre cer, scrutind, parca, zarea…”. Dar Radu nu mi-a raspuns, iar eu am adaugat: “De sus veneau tainele pentru cei din timpurile stravechi: fulgerul, ploaia, stelele…”.
Parca ceva mai convins, insotitorul meu a dat din cap si m-a intrebat, apoi, brusc: “il cunosti demult pe Stefan…pe Stef?”. Am suras: “Pai, de cand a venit la Institutul de Arheologie din Freiburg, cu o bursa de specializare. imi adusese un comision de la rudele mele, stii, eu am plecat de mica din tara… “Asa o lumina violeta era in jur, ca m-am intrerupt, fara sa mai spun ceva. Radu imi respecta tacerea. Pana la urma, a vrut sa zica: “Stef este…” N-a apucat sa continue, deoarece ne-am trezit ca Jiri trece in goana pe langa noi. Uka intrase in apa, pletele ei intunecate se contopeau cu valurile neastamparate, cu misterele noptii! Nu eram singura care am surprins poezia acestei imagini, Jiri se chinia sa o filemezecat mai mult. Ceilalti se agitau cu tortele, adunand langustele orbite de lumina. Doamne, ce spectacol, doamne, ce lume uitata…!
Nu eram in stare sa fac o miscare, sa scot o vorba. Radu s-a uitat, iarasi, la mine si mi-a soptit: “ii scriem lui Stef, vrei? De altfel, I-am promis ca-mi notez totul in jurnalul de lucru. De data aceasta, eu am fost cea care am dat doar din cap si m-am indreptat singura spre sat. Ma gandeam la tine si, deodata, am inteles secretul tau. Å¢i-l voi spune, insa, cand ne vom revedea, la un pahar de ness fiert si fara zahar, cum il faci tu, bine?
Nu stiu daca am reusit sa-ti descriu toate trairile mele din acea noapte. Poate am devenit si eu un om al tacerii… Acum e dimineata. Am avut un somn agitat, visasem ca ma lupt cu zeii localnicilor, cu Make-Make, Tiki, Tive, Haua!!! Ma grabesc insa, sa inchei scrisoarea si s-o trimit cu singurul vapor care pleaca deocamdata. Voi incerca sa-ti scriu si din tabara, doar ne asteapta inca multe lucrari nemaipomenite. Boss ne-a tinut o prelegere scurta in fata colibei. Trebuie sa lamurim si celelalte probleme: masurarea obsidianului din cariera de piatra, cele patru tablite din grota familiala si cate si mai cate! Sotii Konstandis si-au luat ramas bun unul de la celalalt. Le-am intors spatele, nu eram in stare sa zambesc, nici macar privindu-l pe Vittorio cum se chinuie sa puna saua pe cal… Darmite sa-l incalece!
Te las cu bine acum, Stef ! Cand vei primi epistola mea, probabil ca vom avea din nou bagajele stranse, ori vom fi iarasi pe vapor, lasand in urma o lume, care putea fi, pentru o vreme, a noastra. Candva, o vei descoperi si tu, dainuindu-si linistea visului…
A ta (prea) credincioasa prietena,
Petra Richter
P.S. (inevitabil, nu, la o asemenea scrisoare-roman!). Am vrut sa fiu rautacioasa, lasandu-te oarecum nedumerit. Cine era Kim, figura aia nesuferita?! Nu ma indur sa nu dezleg misterul, deci: omul nostru era un…cautator de comori, un excroc, un pierde-vara, un mafiot, “una… seppie” cum l-a categorisit Vittorio. Tot el l-a surprins cum scotocea prin lazile noastre. Fireste ca l-au concediat imediat. Bietul de el, visa mormane de aur si de pietre pretioase, fara sa stie ca noi cautam cu totul si cu totul altceva… Å¢ine-mi pumnii stransi!”
***
impaturi scrisoarea cu miscari lente si-o puse pe masa. Stranse din umeri, usor infrigurat, de parca, Petra izbutise sa-i transmita o parte din emotiile ei. Se ridica, fara sa mai dea atentie pick-upului, care se oprise demult si se apropie de resou. Fluierand incetisor, se apuca sa prepare niste solutii chimice. Avea nevoie de ele a doua zi, pentru curatirea monedei de aur, descoperita intr-un mormant. Mai stii, poate il ajunge “cumplitul blestem”, cum il amenintau in gluma colegii. Oamenii din sat povesteau ca mama copilului, care gasise moneda cu pricina, a murit electrocutata! Exact asta ii mai lipsea, dupa toate dojenelile Petrei… Atunci isi aminti si de cafea. in vreme ce sorbea lichidul rece, mai arunca o privire spre scrisoare. intinse insa mana si lua o coala de hartie din sertar. “Musai sa-i scriu lui Florin cel Mare sau cum, ii mai zicem, Maior…” Brusc inviorat, se apuca sa bata la masina de scris, scoasa de sub dulap.
“Salve, Batrane!
Stii ca nu prea ma pricep la epistole. iti scriu doar atat: nu te mai framanta, esti doar in convalescenta… Fii linistit, maine aterizez pe santier. Am studiat planurile tale, am pregatit sculele si casetele de lemn. N-avea grija, am respectat detaliile si am lucrat cu mesterii cei mai buni. Mormintele descoperite de tine mi-au dat ceva de cap, dar am rascolit intreaga bibliografie de specialitate.
iti multumesc ca ai incredere doar in mainile mele! Rogu-te, nu-ti fa procese de constiinta! Dupa bunul meu obicei din studentie, sa zicem ca am picat la examenul de obtinerea bursei in expeditia C.N.R.S.-ului (C.N.R.S. – Centre National de Recherches Stientifiques, Paris n.a.). Sigur, vei zambi in barba… Las-o balta, important ester acum sa ridicam necropola cat mai repede, inainte de-a navali apele afurisite ale Timisului.
Cei de la Ape m-au asigurat ca nu se anunta deocamdata nici o viitura. Pai, cu vara asta pacatoasa, n-ar fi de mirare sa patim cu inundatiile astea! Am stat si eu mai mult prin casa, ca un bosorog, traducand pentru colegi. Abia astept sa te faci, iarasi, zdravan si sa tragem un chef pe cinste la lumina focului de tabara! Simt de pe acum aroma cartofilor copti pe jar si gustul rachiei din uiaga de lut, pastrata in izvor. Apoi, vom admira in voie, minunatiile descoperite de tine.
Ramai sanatos!
Al tau mittarbeiter,
Stefan Cernea”
***
…Cauta un timbru si un plic, apoi puse scrisoarea in vesta. Bombani. Ar fi culmea sa n-o bage in cutie. Cand sa revina la masa de lucru, isi zari chipul in oglinda cuierului. Surase. Apoi isi trecu mainile prin parul scurt si zbarlit, iti netezi perciunii. inchise si deschise ochii de cateva pori. Petra declarase ca are mutra de copil teribil, un alt coleg se mirase, cu oarecare invidie, ca este un vesnic adolescent, care nu va imbatrani niciodata! Altadata, sora unei bune colege numismate, privise indelung poza lui din militarie, in tinuta de …brav soldat Svejk (cartea lui de capatai) zicandu-i ca seamana cu…Henri Fonda! Fireste, cu actorul tanar din westernuri.
Facu gestul lui obisnuit, strangand din umeri. Se-ndrepta spre biblioteca. Lua scrisoarea Petrei si o strecura in dosarul gros, pe care era caligrafiat cu tus: “Insula Pastelui”. Vru sa adauge cu creionul “Capitol incheiat”, dar se razgandi. Se inalta pe varful picioarelor si puse dosarul pe raft, alaturi de cartile lui Thor Heyerdahl si Francis Mazière. inca o sursa bibliografica si, pe deasupra, foarte veridica!
Se apuca sa-si pregateasca cina. Adica, un potol obraznic: slanina fripta si multa ceapa. Dar, mai intai deschise fereastra. Privi ingrijorat spre cer. Gata cu ploile, macar pentru cateva zile… De maine, vara va fi vara, iar vremea frumoasa, numai buna sa inceapa lucrarile de prelevare a necropolei. O sa-i raspunda si Petrei. Si va izbuti, intr-un ragaz de timp al naibii de zgarcit, sa castige cursa impotriva apelor.
inchise fereastra.
Dana Antoaneta BÄ‚LÄ‚NESCU
Resita
Din volumul “Si!? Povestiri din gradina Marelui Print”, Editura Marineasa, 2005
